Iulia Huiu

Demisia din Parlament

2012-01-24T15:24:00.002+02:00

Opoziția se află tot mai aproape de demisia din Parlament, care este, în opinia mea, răspunsul pe care trebuie să-l dea în momentul actual, în fața evidenței că puterea nu are de gând să cedeze și va continua să ignore orice manifestări și orice solicitări venite din stradă, dinspre opoziție, dinspre societate. Eu nu mai găsesc cuvinte pentru a descrie atitudinea și reacțiile puterii care trăiește într-o realitate paralelă și se comportă ca și cum nimic nu s-ar întâmpla. Mi se pare că „arsenalul lingvistic” este prea mic și prea slab pentru a descrie această stare de fapt.

Am auzit contraargumentele celor care susțin că soluția radicală a demisiei nu ar fi oportună, contraargumente generate nu de dorința „de a ține de scaun”, cum cred unii, ci de preocuparea de a găsi calea cea mai bună de acțiune. Temerea lor este aceea că dintr-o asemenea mutare nu ar câștiga nici opoziția, nici protestatarii care cer plecarea președintelui și guvernului, ci doar actuala putere, care ar rămâne astfel în mod nestingherit „stăpână” peste tot ce înseamnă instituții și proces decizional.

Eu am altă opinie.
În primul rând cred că trebuie să judecăm în contextul actual. Sigur, argumente și calcule juridice, inclusiv cele de tipul „nu vom mai avea reprezentanți în secțiile de votare”, „puterea va organiza alegeri parțiale doar în colegiile vacantate de noi” au raționalitatea lor. Totuși, contextul actual este unul excepțional și nu poate fi ignorat. Nu suntem nici în 2008, nici în 2009, ci în ianuarie 2012, într-o perioadă fără precedent, în care nemulțumirea publică a ajuns la o limită maximă și se manifestă în stradă, după ani de zile în care am epuizat toate celelalte căi posibile și imposibile de a ne opune acestei puteri. Or, în asemenea condiții, vechea paradigmă de acțiune și calculele politice uzuale nu-și mai au locul și nici valabilitatea. Situațiile excepționale reclamă reacții și acțiuni excepționale. Pentru că, vorba aceea, nu se pot obține rezultate diferite făcând aceleași și aceleași lucruri.

În al doilea rând nu mai există cale de întoarcere. Toată lumea a căzut de acord că opoziția nu poate reveni în acest parlament, că pur și simplu nu se poate ca de la 1 februarie deputații și senatorii USL să se așeze în bănci alături de Anastase, Oltean și Urban, chiar dacă o fac votând împotrivă. Și atunci, dacă nu mai este nimic de sperat și de așteptat, dacă e clar că toate tipurile de demersuri parlamentare sunt sortite eșecului, nu mai putem legitima acest parlament prin prezența noastră acolo, fie ea și scriptică.

În fine, această societate are nevoie de un semnal puternic că nu mai este loc pentru jumătăți de măsură. Am auzit păreri împărțite din partea publicului cu privire la demisia opoziției din parlament, dar cred că pe fond toată lumea așteaptă o mutare radicală, care să însemne ruperea definitivă de trecut și care să genereze o schimbare de percepție. Și până la urmă demisia nu trebuie să vină pentru că cineva, mai mulți sau mai puțini, o așteaptă, ci pentru că ne-am dat cuvântul că vom face politică altfel și că nu suntem dispuși la nici un compromis.

Dacă am învățat ceva în aceste zile, asta este cu certitudine să am încredere în discernământul și luciditatea oamenilor. Nu cred că de data asta mai merge cu „găleata” și cu „sacoșa”, nu cred că există vreo formulă administrativă (de la comasare la redesenarea colegiilor) care să salveze puterea și nici că aceasta ar putea fura la vot suficient încât să „acopere” nemulțumirea și revolta oamenilor.
Eu cred că ne aflăm într-un moment crucial și dacă ne desprindem puțin de prezent și de calculul pe termen scurt și ne uităm spre viitor, putem realiza ce impact va avea pe termen lung decizia opoziției din aceste zile. Pentru că, în ultimă instanță, nu este vorba doar despre acest moment particular, despre cine câștigă viitoarele alegeri și cine are reprezentanți în secțiile de votare. De fapt în aceste zile decidem dacă România revine la traseul ei democratic sau se afundă mai tare, dacă transformăm percepția publicului cu privire la instituția fundamentală a democrației, Parlamentul, dacă arătăm realmente că nu toți sunt la fel, așa cum propaganda băsistă a inoculat oamenilor în ultimii ani, cu destul succes. Dacă, în fine, facem un gest congruent cu promisiunea noastră de a fi altfel și de a „face politică altfel.”

Apelul președintelui PNL, Crin Antonescu, cu prilejul ”Mitingului pentru libertate”

2012-01-18T20:06:00.001+02:00

„Dragiimei compatrioți,

Suntdoi ani de când în mintea multora s-a înfiripat o nedreaptă idee despre acestpopor, pentru unii motiv de dezamăgire, pentru alții de dispreț sau denedisimulată bucurie: aceea că românii nu vor ieși nicicând în stradă săprotesteze, pentru că nu au curaj, pentru că sunt prea resemnați sau preaslabi; pentru că nu-și cunosc drepturile sau pur și simplu nu le pasă. Că Româniava rămâne surdă și tăcută oricâte abuzuri, oricât nedreptăți i se vor face, iaroamenii vor prefera să închidă ochii și să plece capul, oricâtă umilință șisfidare va manifesta puterea față de ei. Nimic mai neadevărat și nimic maipuțin onorant. Această idee însă a alimentat credința puterii că stăpânește România,că poate face orice și nimeni nu-i va sta în cale vreodată, că poate desființastatul de drept, că poate trece peste orice regulă a democrației și, mai mult,că poate călca în picioare demnitatea celor care trăim în această țară.

Proprianoastră istorie ne arată că toți cei care au subestimat acest popor au plătitscump. Este o lecție pe care actualii guvernanți n-au înțeles-o, dar cei carevor conduce România de acum înainte și nu doar în următorii ani, ciîntotdeauna, trebuie s-o țină minte: să nu confunde bunătatea cu slăbiciunea,răbdarea cu nepăsarea și buna-credință cu ignoranța. Dacă românii au ales săiasă în stradă în ianuarie 2012 și nu altă dată este pentru că acum s-a umplutpaharul. Acesta este momentul în care n-a mai rămas nimic de sperat, nimic derăbdat și nimic de așteptat.

Cen-au mai înțeles conducătorii de azi este că trebuie să-i respecte și onoreze pecetățeni, nu doar pentru că aceștia i-au ales, ci pentru că așa e în firealucrurilor. Un conducător care nu-și iubește poporul, care îl disprețuiește șidesconsideră, nu are ce căuta în fruntea lui. Nu e vorba atât despre criză –perioade grele au mai fost și poate vor mai veni de-a lungul istoriei, nu evorba nici măcar despre salarii tăiate, pensii mici și taxe nenumărate – deșiviața românilor este mai grea azi ca niciodată în ultimii 20 de ani. Ci estevorba în primul rând despre umilință. Guvernanții nu au conștiința faptului că,în ultimă instanță, pot lua măsuri de austeritate, pot face împrumuturi dacăasta e tot ce știu, dar nu pot lua demnitatea, nu pot suprima drepturile și nupot îngrădi libertatea.

Mărturisescsincer că au fost momente în care m-am simțit descumpănit, în care eu însumim-am îndoit, nu de forța acestui popor, nu de justețea demersurilor opoziției,ci de viitor. Și m-am întrebat dacă, folosind cele mai oneste și corectemijloace, vom reuși să câștigăm o bătălie împotriva unei puteri care nu arelimite, care nu se sfiește de nimic, nu se dă în lături de la nici un abuz, dela nicio minciună, care nu crede în nimic și nu are nici măcar frica luiDumnezeu.

Iată,românii care au ieșit în stradă, în mod pașnic, să-și ceară drepturile, să-șispună clar și răspicat opinia, au dat ei răspunsul la întrebare. Și pentru astale mulțumesc, îi apreciez și îi respect. Da, putem câștiga. Împreună. Fără săfacem compromisuri și fără să renunțăm la principii.

Drumulcare s-a deschis în aceste zile este ireversibil. O dovedește faptul că înciuda diversiunilor, în ciuda încercărilor de a deturna sensul manifestărilorpașnice, în ciuda frigului, tot mai mulți români, în tot mai multe orașe, iesîn stradă și protestează pașnic. Sunt câteva mii, dar milioane de alți româniîi urmăresc cu speranță, pentru că simt la fel. Așteptările lor sunt diverse, lafel ca nemulțumirile lor. Unii pentru că le-au fost tăiate veniturile, alțiipentru că nu au unde munci în propria țară, alții pentru proiectul RoșiaMontana, alții pentru sănătate. Dar dincolo de toate acestea, ceea ce eisancționează de fapt este un stil de face politică, felul de a fi și de a secomporta al celor care conduc România: cu aroganță și cinism, cu înverșunare șidispreț.

Noicei din opoziție suntem departe de a fi perfecți. Sunt lucruri pe care nu le-amrealizat, sunt așteptări pe care nu le-am împlinit, sunt momente pe care poatenu le-am gestionat așa cum ar fi trebuit. Suntem oameni obișnuiți cu bune șimai puțin bune. Dar un lucru vă pot spune cu certitudine și din suflet: că avemun angajament pentru această țară, că vrem să lăsăm în urma noastră o Românie aoamenilor liberi și demni, conștienți și respectați pentru valoarea lor.

Vă chemalături de noi la „mitingul pentru libertate” care va avea loc joi 19 ianuarie,de la ora 15.30, pornind de la Arcul de Triumf.”

CrinAntonescu

Președinte PNL

Câteva comentarii la cald despre protestele împotriva puterii

2012-01-15T14:19:00.001+02:00

Despre protestele din ultimelezile ar fi de spus foarte multe, mai ales că evenimentele s-au succedat extremde rapid și surprinzător. Am sentimentul că traversăm o perioadă în care sepoate scrie istorie și că suntem într-un punct de cotitură care poate aduce oschimbare socială majoră. În care orice este posibil și viitorul este deschis, dupăo lungă perioadă în care nimic nu părea că se va mișca. Aș face doar câtevacomentarii, urmând să vedem cum evoluează lucrurile mai departe.

În primul rând absența totală aautorităților în acest zile. Statul acesta mai are președinte, mai are guvern,mai are ministru de interne? După ieșirea nervoasă de vineri seara,președintele Băsescu, care de obicei ne sufocă prin frecvența și durataieșirilor sale publice, a dat bir cu fugiții. Iar biroul său de presă, totaldefazat față de realitătea zilei și neinspirat, a trimis astăzi un mesaj decelebrare a Zilei Culturii în care ne spune ce importante sunt investițiile îneducație…Penibil! De Emil Boc n-am mai auzit de câteva săptămâni, nici ladezbaterea pe legea sănătății, nici cu alt prilej. Nu mai taie, el, domnul Boc,paglici pe nicăieri, nu ne mai spune nimic despre „reformă”, despre cum ar vreael să salveze țara, dar nu îl lasă liderii opoziției? Elena Udrea de a căreiprezență mediatică n-am putut scăpa nici măcar de sărbători, pentru că îșietala pe toate posturile talentele culinare, s-a ascuns și ea. De Traian Igașnici nu are rost să mai vorbim. Iar restul membrilor cabinetului nu există.

Concluzia acestui tablou estedegringolada totală din tabăra puterii. Cu excepția ieșirii jenante a lui SeverVoinescu, personaj care nu reprezintă nimic în acest stat, puterea pare a fi„paralizată” de valul de proteste. Este sindromul unui sfârșit de regim. Când deținătoriicelor mai înalte funcții în stat nu mai au curajul să se arate public și cândse recurge la violență. Sindromul unei puteri care se clatină, dar încearcă săse țină cu dinții, proces în care dispare rațiunea și dialogul.

Al doilea element importanteste extinderea protestelor la nivel național și modificarea caracterului lor,dintr-unul punctual într-unul cu miză politică generală. După ani de zile încare „poporul” mai întâi a stat în amorțeală și a înghițit resemnat minciuna,corupția, disprețul, umilința, sfidarea lui Traian Băsescu și slugilor sale,paharul s-a umplut până la refuz. PD-iștii și clientela lor au crezut că vorputea merge așa la infinit, pentru că acest popor nu are cultura, voința șideterminarea de a-și striga în stradă nemulțumirea și de a-și cere drepturile. S-auînșelat. Subestimare gravă, eroare fatală.

Am putut vedea că printreprotestatari se aflau mulți pensionari, femei, tineri, toți scoși în stradă defaptul că li s-a călcat demnitatea în diferite feluri. Am auzit scandându-se„Jos Băsescu” și chiar „vrem anticipate”, la niște proteste care nu erauorganizate de partide politice. Ceea ce arată că oamenilor de fapt le pasă deviața politică pentru că îi afectează direct.

Vineri, după ce Băsescu a cerutretragerea legii, am considerat acest lucru un semnal că „se poate”, căsocietatea civilă, opoziția și cei care mai au curaj să-și spună punctul devedere în această țară pot opri abuzurile. Astăzi constat că este mai multdecât atât. Că oamenilor pur și simplu le-a ajuns. Și nu a fost vorba doardespre a stopa ultima dintre aberațiile actualilor guvernanți, ci despre faptulcă această putere trebuie să plece acum, nu la toamnă, nu peste un an.

Dan Mihalache, Iulia Huiu – Trei ani la urne, vol. I

2012-01-12T15:00:00.002+02:00

În sfârșit a apărut…Primul volumal cărții pe care am scris-o împreună cu colegul meu Dan Mihalache, Trei ani la urne, o istorie analitică a anilor 2007-2009, care au constituit,practic, o perioadă electorală continuă.

Primul volum începe cuprezentarea contextului din 2007 și se oprește în vara lui 2008, după alegerilelocale, urmând ca al doilea, pe care îl vom publica în toamna acestui an, săcuprindă analiza alegerilor parlamentare din 2008 și a celor europene șiprezidențiale din 2009.

Apariția cărții este pentru mineun motiv de mare bucurie, am pus în ea multă muncă și pasiune. Sper că vețigăsi în cartea noastră o lectură surprinzătoare și încântătoare.

Dubla măsură în relația stat-cetățean și „antireforma” statului

2012-01-07T13:00:00.001+02:00

În ultimii 3 ani și mai ales dinmai 2010 încoace, Traian Băsescu (și după el Emil Boc et. co) a dus la nivel retoric o luptă acerbăîmpotriva statului. Știm cu toții teoriile despre „statul prea gras”,propaganda continuă referitoare la cât de mulți și răi sunt bugetarii șitrebuie dați afară, câte cheltuieli se fac ba cu pensii și salarii „nesimțite”(care, iată, revin pentru clientela politică), ba cu ajutoare sociale și cumtrebuie ele tăiate. Iar pe lângă elementele de discurs am asistat și la un setde politici deliberate de distrugere a unor sisteme sociale – educație,sănătate, ordine publică și asistență socială. Toate acestea au fost îmbărcate într-oformulă pseudo-ideologică, potrivit căreia PD-ul ar fi un partid de dreapta. Capcanăîn care au căzut mulți, nu doar din rândul publicului, ci și al comentatoriloravizați și participanților la viața politică.

De fapt, abordarea actualei puteri în raport custatul și modul în care s-a configurat el în consecință, nu are nicio legăturăcu dreapta și, mai mult, nu poate fi explicat într-o paradigmă ideologică. PoliticilePD reprezintă un paradoxal melanj de măsuri deopotrivă antisociale șiantiliberale.

Sursele degradării accentuate a relațieidintre stat și cetățean în România de azi nu trebuie descrise neapărat întermeni instituționali și căutate în „supremația” instituțiilor asupra individului. Degradarea este mai degrabăreflecția modului în care se exercită puterea în România de azi. Prin acțiunileși declarațiile lor, exponenții acesteia, în frunte cu TraianBăsescu, au impus o „dublă măsură”, au generat inechitate în relația stat –cetățean și un dezechilibru inacceptabil, pentru care au găsit justificăriexterioare convenabile. De tipul: este criză, nu sunt bani.

Departe de a „reforma” statul,actuala putere l-a pervertit, cu câteva elemente definitorii.

În concepție băsistă, statul are numai drepturi, iar cetățeanul numaiobligații. Cetățenii au obligații față de stat pe care sunt datori să lerespecte și le respectă în mare parte sub două tipuri de constrângeri. Una deordin psihologic, care vine și din moștenirea comunistă și din practicileîntipărite în mentalul colectiv (vizibilă cel mai bine în cazul pensionarilorcare se așează la coadă la Administrațiile Financiare în data de 3 ianuarie casă-și plătească dările la stat). Cealaltă constrângere vine din sancțiunilelegale. De cealaltă parte însă, același stat nu mai are obligații față decetățeni (că doar așa ne-a spus și Traian Băsescu). Pe această zonă, statul afost slăbit sau de-a dreptul destructurat. Rând pe rând toate sistemele publiceau fost afectate până au devenit ineficiente și incapabile să asigure serviciide calitate sau măcar corecte. În schimb pe zona de forță, de control și impozitarestatul este mai viguros ca oricând.

Cât mai mult la stat, cât mai puțin pentru individ (și minciuna coteiunice). Cota unică a fost de mult abolită. Deși pe hârtie impozitarea de16% încă există și nu s-a modificat ea însăși, în practică este dublată dediferite alte forme de taxare, care au anulat-o. Să luăm mai întâi exemplulfirmelor private. O societate comercială plătește pe de o parte impozit peprofit 16%, pe de altă parte, la finele anului, profitul care se împarte subformă de dividende este încă o dată impozitat cu 16%. Deci pentru acelașiprofit se plătește practic către stat 32%. Mai departe, pentru un angajat, atâtfirma, cât și acesta plătesc către stat CAS, șomaj și sănătate. Care s-au totmărit. Iar dacă un individ are două contracte de muncă, atunci și el plăteștede două ori cele trei contribuții și fiecare dintre firmele la care își desfășoarăactivitatea.

Caracaterul facultativ al legii. Atunci când vine vorba deinteresele puterii, statul băsist nu este doar mai presus de cetățean, este șimai presus de lege, care a devenit opțională. La fel ca hotărârilejudecătorești. Lipsa banilor a devenit o motivație suficientă pentru ca statulsă nu își achite obligațiile față de indivizi sau firme private. Platadrepturilor câștigate în instanță s-a amânat până în 2016, sunt firme către carestatul are datorii de miliarde, pe lucrări efectuate și pe care nu le plătește,distribuitorii de medicamente își primesc banii de la stat cel mai devreme laun an după emiterea facturilor și exemplele pot continua. În schimb, opersoană particulară nu poate refuza să achite utilitățile ori impozitul cătrestat pe motiv că n-are bani. Iar unei firme private, dacă întârzie cu plataobligațiilor, i se adaugă penalități, i se blochează conturile și i se iaubanii.

Acestea sunt elementele uneiantireforme a statului, acoperită, ce-i drept cu destul succes, de o propagandăpopulistă zgomotoasă, de diversiuni mediatice și de false subiecte. O viitoareguvernare are datoria să redefinească relația dintre stat și cetățean pe câtevaprincipii clare, care să restabilească echilibrul.

Retrospectiva anului 2011 (II)

2011-12-30T13:44:00.001+02:00

Categoria „ce nu s-a întâmplatîn 2011”

Pe lângă cele ce s-au întâmplatîn 2011, există câteva lucruri care nu s-au întâmplat, deși erau așteptate oris-a vorbit aproape mereu despre ele. Marearemaniere a cabinetului, care să aducă o schimbare de imaginesemnificativă, nu s-a produs.Singurele evoluții notabile s-au consumat prin crearea ministerului fonduriloreuropene condus de Leonard Orban și prin schimbările succesive ale ocupantuluiprotofoliului muncii. După un scurt interval în care funcția de ministru a fostdeținută de Sebastian Lăzăroiu, care i-a urmat lui Nelu Botiș, Sulfina Barbu adevenit titulara postului.

Și pentru că tot a venit vorbadespre Sebi Lăzăroiu, și „Albă caZăpada” a tot întârziat să apară în peisajul politic, până când a uitatlumea de ea.

2011 nu a adus nici o schimbare a status quo-ului lanivelul coaliției de guvernare. Alegerealui Kelemen Hunor ca președinte al UDMR nu a modificat semnificativbalanța de putere și nici raporturile din interiorul arcului guvernamental.Opțiunea UDMR pentru participarea la actuala guvernare pare a conduce Uniuneape un drum ireversibil. UDMR-ului nu-i mai rămâne acum decât să joace aceastăcarte până la capăt, exercitându-și din plin potențialul de șantaj îninteriorul coaliției pentru a-și asigura resursele și circumstanțele politicecare să-i garanteze intrarea în Parlament în 2012 și descurajarea oricărei altecompetiții pe zona electoratului maghiar (Laszlo Tokes, Partidul CivicMaghiar).

Categoria „pariuri imposibile”

Aceastăcategorie este dedicată lui Vasile Blaga care a parcurs în doarcâteva luni drumul de la outsider, pe cale să-și încheie cariera politică, laal doilea om în stat. După ce la congresul din mai 2011 l-a concurat fărăsucces și mai degrabă cu jumătate de gură pe Emil Boc, Vasile Blaga a rămasfără o funcție de conducere și fără o poziție politică cu greutate. Evoluția sadovedește că în politică nimic nu este imposibil și că în acest domeniu seaplică cel mai bine zicala „niciodată să nu spui niciodată.” Alegerea lui Blagaîn fruntea Senatului a fost posibilă într-un set de circumstanțe favorabile,incluzând aici tot episodul excluderii din PSD a lui Mircea Geoană, dar șilipsa de resurse umane a PDL care nici nu prea a avut pe cine pune.

Mircea Geoană însuși este,într-un fel, un alt personaj care a infirmat multe așteptări. Nu este osurpriză faptul că Geoană a continuat să joace pe cont propriu și nu s-a pututîmpăca să aibă o poziție marginală în raport cu PSD și cu puterea în stat. Dar,după episodul țopăielilor din noaptea de 6 decembrie, puțini s-ar fi așteptatca Geoană să se viseze încă în fotoliul de la Cotroceni.

Categoria „new entry”

După multe zbateri, Partidul Poporului a devenit formațiunecu acte în regulă. În schimb, după un început timid, mișcarea „Noua Republică” pare ase fi pierdut în peisajul politic.

La acest capitol trebuiemenționată și oficializarea UNPR capartid parlamentar. Chiar dacă există din 2010, în 2011, cu neobositulsprijin al unei Curți Constituționale tot mai predictibile în deciziilepro-putere, UNPR a devenit partid parlamentar cu drepturi depline. În premieră,o formațiune care nu a participat în alegeri capătă acest statut, cu tot cepresupune el, grupuri parlamentare, membrii în Birourile Permanente ale celordouă Camere.

Retrospectiva anului 2011 (I)

2011-12-28T13:43:00.002+02:00

Anul trecut am făcut pe blog unbilanț sub forma unor topuri. Anul acesta, datorită multitudinii de aspecte,evenimente și decizii care merită menționate, dar sunt mai greu de pus înacelași loc, am decis să înlocuiesc „topul” cu „categorii”, care împreună săofere o retrospectivă cât de cât cuprinzătoare a anului politic pe care tocmaiîl încheiem.

Categoria „mutări strategice”

FormareaUniunii Social Liberale este, după mine, mutarea strategică aanului 2011. La 10 luni după consumarea sa, existența USL a intrat în cotidian.Publicul obișnuit deja cu ideea opoziției unite a uitat probabil că nu maitârziu de acum un an scena politică arăta cu totul altfel, iar echilibrul deforțe era complet diferit. USL și-a atins până în prezent scopul. Chiar dacă nua coagulat o majoritate care să ducă la schimbarea guvernului, apariția USL areușit un alt lucru semnificativ, mai puțin perceput acum, dar absolutesențial: mutarea accentului, răsturnarea ireversibilă a ierarhiei politice șischimbarea mizei alegerilor din 2012. La finele lui 2010 competiția părea a seda între 3 partide, despărțite de o marjă de 10-15% - PSD, PDL și PNL, cucâștigător incert și combinații postelectorale multiple. Astăzi nici măcar nuse mai pune întrebarea cine va câștiga alegerile, pentru că e clar că USL o vaface, ci cu cât. Și este prima dată în ultimii 20 de ani când o structurăpolitică își propune și are șanse reale să câștige majoritatea. Formarea USL adeterminat practic toți actorii politici să-și regândească strategiile.

Categoria „decizii cu mizăelectorală”

Comasareaalegerilor este noutatea absolută pe care 2011 a adus-o cusine. Adoptată pe ultima sută de metri, prin angajarea răspunderii, comasareascrutinului local cu cel parlamentar face parte din strategia puterii decăutare a unor formule și instrumente administrative și legislative care să-iminimizeze pierderile electorale. Cealaltă decizie cu impact electoral adoptatăîn 2011 este schimbarea modalitățiide alegere a primarilor, care vor fi desemnați într-un singur tur descrutin, nu în două ca până acum.

La această categorie pot intrași proiectele eșuate, dar care au ținut agenda anului 2011. Votul princorespondență și schimbarea sistemului electoral sunt două dintre ele. La felși o eventuală modificare a pragului electoral, toate căzând în urmaînțelegerii dintre PDL și UDMR, care a acceptat în schimb comasarea alegerilor.Cel puțin câteva dintre necunoscutele procesului electoral s-au lămurit,așadar, în urma acestor negocieri din interiorul coaliției.

Categoria „să se revizuiascăprimim, dar să nu se schimbe nimic”

La această categorie intră PDL.Mult așteptata „schimbare la față” aPDL nu s-a produs, congresul din 2011 neînsemnând altceva decâtrealinierea partidului față de Traian Băsescu și reconfirmarea lui Emil Boc ca președinte PDL. Deși zvonuriledespre schimbarea sa, mai ales din funcția de premier, nu au contenit săinvadeze piața, ele nu s-au concretizat cu nimic, probabil și datorită faptuluică lui Traian Băsescu i-ar fi greu să găsească un personaj de obediența șiservilismul lui Boc.

Multiplele fațete ale realității sau cum a ajuns Ialomițianu „ministrul de finanțe al anului”

2011-12-27T08:43:00.003+02:00

Știrea că Gheorghe Ialomițianua ajuns într-un an din postura de a fi singurul ministru care se baricadează înbirou ca să nu fie linșat de proprii angajați la cea de a fi desemnat de revistaThe Banker drept „ministrul definanțe al anului în Europa” pare de-a dreptul hilară. Cel puțin în primăinstanță. Atunci când trăiești zi de zi în România, când îl auzi vorbind pe elși pe colegii lui de cabinet și mai ales când resimți pe propria piele„performanța” lor economică, nu poți decât să te miri.

Faptul în sine încetează să maifie atât de surprinzător la o privire mai atentă, dacă îl coroborăm și cu alteaspecte. Spre exemplu, ultimul raport al Moody’s arată că perspectiva în ce privește ratingulRomâniei este stabilă și că acesta s-ar putea chiar îmbunătăți dacă „prudențafiscală observată în ultimul an poate fi susținută pe termen mediu și creștereape termen mediu se va accelera.”

Aceste evaluări ar trebui să nepună foarte serios pe gânduri. Două chestiuni sunt aici de semnalat. Unu, că între realitatea cifrelor și cea aoamenilor există o prăpastie, la fel între percepția generată de statistici, dehârtii și rapoarte și experiența curentă. Același lucru poate apăreacomplet diferit din unghiuri opuse și trecut prin filtre separate deinterpretare. Depinde dacă te uiți la el cu ochii unui angajat la o companie deconsultanță străină, ai unui funcționar la FMI, ai unui birocrat european sauai unui simplu cetățean care trăiește în România zi de zi. Și doi, scuzată-mifie expresia neacademică, „copilul care nu plânge nu primește de mâncare”.Atâta timp cât nu au existat proteste sociale, nemulțumiri exprimate de public,iar societatea este într-o profundă apatie, propaganda puterii a găsit exact terenul propice și a devenit credibilăpentru cei din afară, care nu au contactul direct cu ce este aici și carenu văd decât un guvern ce trâmbițează sus și tare câte reforme a făcut și câtemăsuri de austeritate a luat și o populație care tace.

În privința prăpastiei întrerealitatea cifrelor și cea a oamenilor, este de spus că, sigur, în comparațiecu alte țări precum Grecia sau Italia, România stă mai bine în materie decifre. A reușit să-și reducă deficitul bugetar (deși nimeni nu mai amintește căîn mult hulitul an 2008 deficitul a fost de numai 3,9%, după care a crescut lapeste 7% în 2009, 6,8% în 2010 și abia apoi a scăzut undeva la 4-5% în 2011).Avem și o minusculă creștere economică, pe hârtie.

Întrebareaeste însă cum, cu ce costuri și dacă nu se putea și altfel. O întrebare care lipsește din evaluări precumcele mai sus amintite. Atunci când nu te mai obosești să te uiți dincolo de cifresau când nu există suficiente semnale publice și sociale, reducereacheltuielilor bugetare apare ca o măsură bună și necesară. Cine să știe că înspatele ei sunt măsuri aberante și cinice, că aceasta nu s-a făcut de laclientela politică, de la bunuri și servicii de unde se pot sifona banipublici, ci de la școli și spitale, care au fost închise, de la salarii șipensii, care au fost tăiate și impozitate.

Ce se vede din afară este doarcă, una peste alta, România a fost „cuminte” și și-a făcut lecțiile în fațaFMI. Ce mai contează că s-a îndatorat pentru generații întregi de acum înainte,ce mai contează că investitorii au plecat pe capete și că nu se întrevădperspective de viitor. Un fel de „scopul scuză mijloacele” dus la alt nivel, uncinism al cifrelor, în care nu mai are relevanță cum, important e să neîncadrăm în „limitele de deficit”, ca și cum despre asta ar fi o guvernare șiasta ar însemna performanță.

În al doilea rând, șeful Erstespunea, cu puțin timp în urmă, un lucru la care ar trebui să reflectăm, acelacă „austeritatea brutală din România ar fi de neimaginat în Vest.” Protestulsocial a murit în România, asta dacă a fost vreodată cu adevărat viu (poate cumica excepția a anului 1990), în schimb s-a instalat ideea că „românii suportăorice” și deci puterea poate să ia orice fel de măsuri și oricum.

P.S. Zilele trecute am vorbitcu mătușa mea care locuiește în Germania și care trăia cu impresia că înRomânia nu este așa criză, că „voi o duceți bine”, nu ca nemții care o duc mairău, pentru că „nu se aude nimic de la voi”.

Mai multă liniște măcar de Crăciun!

2011-12-24T11:37:00.000+02:00

Revin pe blog după o perioadădestul de stresantă, în care s-au aglomerat toate deadline-urile posibile. Ei bine,nu este cred întâmplător faptul că această perioadă, cu agitația ei, vinetocmai la finalul unui an care a fost el însuși cel mai copleșitor și obositor dupămult timp. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, eu una nu am mai parcurs pânăacum un an similar lui 2011. Și nu numai eu. Este sentimentul pe care îlîmpărtășesc mulți prieteni cu care am vorbit în ultima vreme, acela al unui ancare s-a consumat într-o goană și o agitație continuă pentru ziua de azi,fiindcă cea de mâine a rămas mereu învăluită în incertitudine și îndoială, alunui an în care problemele au fost prea multe, încât au rămas prea puțineresurse interioare pentru bucurii.

Nu cred nici măcar că este devină criza economică pentru această stare de spirit. Dificultățile economice auaccentuat-o de bună seamă, dar nu aici se află răspunsul. Ci în criza detoleranță și generozitate față de noi înșine și față de ceilalți, în criza desolidaritate, nu ideologic înțeleasă, ci uman. Asta la nivel individual. Iar lanivel colectiv în criza de repere și criza de obiective. Sunt câteva teme lacare poate vom reflecta mai mult în perioada sărbătorilor și în anul ce vine.

Închei pe un ton mai optimistși vă doresc tuturor un Crăciun liniștit de care să vă bucurați pe deplin!

Un singur cuvânt pentru Mircea Geoană: dezgustător

2011-11-23T10:51:00.001+02:00

Rar mi-a fost dat să aud un discurs mai plin de venin, mai ranchiunos șimai jenant decât cel rostit de Mircea Geoană la ieșirea de la ședința PSD carea decis excluderea lui. Ce fel de caracter are Mircea Geoană știam de mult, darde data asta am avut o mostră incredibilă de prefăcătorie și ură cum n-am văzutde nicăieri. Poate nici măcar de la Traian Băsescu.

Cred că temele acestei ieșiri post-excludere erau pregătite. Nu știu dacăși caracterul ei profund dezgustător și înveninat. După mine, Geoană a jucatteatru de la bun început, lacrimile de crocodil cu privire la excludere șiveninul aruncat la final împotriva tuturor nefiind decât o tactică pentru a-șipregăti și găsi pretextul pentru trecerea în alt partid, recte în barcaputerii. Adică, iată, el, „săracu”, a vrut să rămână la PSD, dar „oamenii răi” -Ponta, Iliescu, Năstase – l-au împiedicat și de asta e îndreptățit să facă altăopțiune, că doar n-o să se „dea bătut”. Și mai cred un lucru: Geoană aveapregătită - nu știu dacă nu cumva primită „la plic” din zona puterii - și temade atac, care probabil va reapărea frecvent în ieșirile sale viitoare, aceea că„Iliescu și Năstase conduc PSD, iar Ponta este o marionetă.” Prea seamănă cutezele băsiste ca să fie o coincidență.

Modul în care Geoană a ales să încheie acest episod ne spune mai multelucruri.

În primul rând că decizia excluderii lui a fost corectă. Nu arunci cuatâta venin în niște oameni lângă care ți-ai fi dorit să rămâi. Și chiar dacă n-arfi așa, nu cred că mai avea ce căuta într-o construcție politică ce și-a propussă schimbe ceva în țara asta un personaj atât de lipsit de caracter și atât deipocrit, care aruncă mizerie asupra tuturor. Care în fața unei înfrângeripolitice nu poate decât să regurgiteze invective nenumărate la adresa celor careacum o săptămână erau dispuși să-l cauționeze și să-i mai dea o șansă. Și cândmă gândesc că Adrian Năstase era gata să polemizeze cu Crin Antonescu în jurulsubiectului „Geoană”… Sunt oameni de anvergură care au trecut prin momentepolitice delicate (unele provocate de Geoană însuși, vezi „noaptea cuțitelorlungi”), care au suferit înfrângeri, dar au făcut-o cu echilibru și demnitate,cu prestanță și rațiune. Nu cu venin. Și nici nu purtau pe umeri răspunderea dea fi distrus speranțele a milioane de oameni prin propria prostie, cum a făcutGeoană în 2009.

În al doilea rând, nu propagi tezele puterii cu atâta forță și cu atâtaînverșunare dacă nu ai interesul de a-i face jocurile, chiar și pentru „a-țisalva pielea”. Sper că de data asta s-a lămurit toată lumea cine este MirceaGeoană și sper că nu-l mai plânge nimeni și nu mai se iluzionează nimeni căacest individ ar fi reprezentat opoziția la șefia Senatului. După mine, decâtașa un reprezentant mai bine deloc. Mie mi-ar fi fost rușine cu acest Mircea Geoanăreprezentând USL la cel mai înalt nivel în stat.

Mircea Geoană a decăzut într-un mod absolut rușinos. Un om care se facecă nu înțelege marea responsabilitate pe care o poartă pentru modul în carearată România azi. Un om la care n-am văzut nici măcar o tresărire de conștiințăla gândul că greșeala lui, dar mai ales minciuna și prefăcătoria lui au costatscump o țară întreagă. Un om cu aroganța de a crede că este de neînlocuit, dupăce a dovedit că singura lui vocație este eșecul. Și care vorbește despre elînsuși el persoana a treia și crede că cele 5 milioane de voturi sunt meritullui exclusiv personal…Îi recomand ca după ce „se liniștește”, cum a spus chiarel, să se uite în oglidă și să-i spună personajului pe care-l vede acolo: „staiacasă că ai făcut destul rău!”

P.S.

Am curaj să fac două pariuri. Unu, pe Mircea Geoană nu-l va urma nimeni –în sensul de nicio figură semnificativă. Niciun parlamentar, niciun social-democratcu greutate publică. Cel mult o mână de personaje anonime, dacă or mai fi și nus-or pierde pe drum și alea. Doi, Geoană este atât de ahtiat de a rămâne într-ofuncție publică de vizibilitate, de „a fi cineva”, încât se va duce „cu căciulaîn mână” la putere, indiferent de forma în care o va face – direct la altpartid sau trecând mai întâi prin altă structură. Într-un fel ne-a și anunțatcă „viața lui politică va continua.”

Suspendarea – discuție de fond sau de oportunitate?

2011-11-17T21:04:00.001+02:00

După ce liderii USL au anunțatieri că opoziția va face o evaluare detaliată asupra ultimelor declarații șiacțiuni ale lui Traian Băsescu și, pe baza acesteia, au în vedere demarareaprocedurii de suspendare, două interpretări și-au făcut loc un rapiditateîntr-un spațiu mediatic care s-a obișnuit să caute pretutindeni scenarii,planuri ascunse și raționamente complicate. Probabil atât de mult aceastăsocietate și mediul politic în special s-a obișnuit cu strategemele șicombinațiile de tip băsist încât mulți au ajuns să considere din start că înspatele oricărei idei stă ceva ascuns, subversiv .

Dar să revenim la cele douăinterpretări. Prima dintre ele este aceea că opoziția n-are rost să declanșezeacest demers pentru că nu are majoritate și deci nicio șansă. O asemeneaargumentație este oricum lipsită de logică abinitio. Firește că opoziția nu are majoritate, altfel nu ar mai fi fostopoziție, ci ea însăși majoritate și ar fi preluat puterea. Pe de altă parte raționamentuldistorsionat în acest caz ne arată cât de mult am pierdut deja din vedere, după7 ani de Băsescu, de practici autoritariste, de discursuri populiste șimanipulări, rolul și semnificația mecanismelor democratice. Ele au început săfie interpretate prin filtrul utilității sau, mai degrabă și mai periculos, alinutilității.

În 1993-1994 prima inițiativăde suspendare a unui președinte – cea îndreptată de Convenția Democraticăîmpotriva lui Ion Iliescu (pentru infinit mai puțin decât motivele care arjustifica un asemenea proces împotriva lui Traian Băsescu) – n-a pornit niciosecundă de la vreun calcul aritmetic și, de altfel, a căzut la vot înParlament. Lumea nu-și mai amintește că nici în 2007 la momentul inițieriisuspendării nu exista o majoritate în favoarea acesteia și nici șanse prea maride reușită. Alianța DA exista încă oficial, iar PNL și PD erau încă împreună laguvernare. Suspendarea lui Traian Băsescu a fost declanșată în februarie 2007 decătre PSD și era privită la acel moment mai degrabă cu reticență de către PNLși UDMR. Echilibrul de forțe s-a schimbat ulterior, în numai două luni.

Înmod normal, într-un regim democratic, niciodată un demers al opoziției care îșipropune să sancționeze ori avertizeze asupra unui derapaj al puterii sau săconteste într-o formă sau alta puterea ori să vină cu soluții alternative nupornește de la evaluarea șanselor. Dacă știm că reușim face, dacă nu suntemsiguri nu mai facem nimic. Ci de la cu totul altceva: de la principiulreprezentării, al pluralismului și din nevoia unui echilibru în jocul politicdemocratic. Pentru că altfel, pe raționamentul „nevoii de majoritate”, opozițian-ar mai trebui să depună nici moțiuni de cenzură, nici moțiuni simple, nicinimic. Dacă tot n-au șanse să treacă….Ca să nu mai spunem de legi sauamendamente la buget!

Al doilea scenariu este căaceastă inițiativă încearcă să deturneze dezbaterea de la „scandalul Geoană”sau cumva să atragă atenția asupra faptului că, uite, dacă îl suspendăm peBăsescu, vreți să rămână țara pe mâna lui Geoană?!

Aici mi se pare că propagandabăsistă a acționat încă o dată eficient. Nu știu de unde a pornit aceastăexplicație și care este substratul ei. Dar am văzut cu câtă rapiditate aîmbrățișat-o instantaneu, ca la comandă, întreaga suflare pedistă și uneperistă.Acesta este, de fapt, răspunsul lor strategic la o situație care, pe fond, nule e deloc favorabilă și care îi obliga să intre în defensivă. Deci în loc sădiscutăm de gravul atac al lui Traian Băsescu împotriva puterii judecătoreștiși a tot ce reprezintă instanță și lege în România (să nu uităm că în urmă cudouă săptămâni președintele a mai avut o ieșire similară, iar PNL a vorbit șiatunci de ipoteza suspendării), pe unii îi preocupă mai mult legătura dintresuspendare și Geoană. În „țarascenaritei” nu e important care sunt pe fond faptele lui Traian Băsescususceptibile de a-i atrage suspendarea, ci strategiile de imagine saueventualele motivații ascunse.

Constat cu regret că pe zi cetrece nu mai avem repere valorice, devine din ce în ce mai greu să deosebim ceeste important și ce nu, suntem tot mai dispuși să trecem cu vederea chestiunigrave și să cădem în capcana manipulării. Germenii autoritarismului au prinsdeja rădăcini. Doar că nu suntem încă pe deplin conștienți de asta…Când ne vomtrezi s-ar putea să fie târziu…

Despre femei în politică: e timpul pentru alt model

2011-11-03T12:42:00.000+02:00

Amurmărit discuția despre „femei în politică” provocată de pozele și declarațiileElenei Udrea. Nici măcar nu o pot acuza că vrea să-și „facă imagine”, că seadresează publicului ei țintă sau că are o strategie în acest sens. Și nici căspeculează reacțiile televiziunilor, care, cu sau fără intenție, osupramediatizează, vorbind în continuu despre ea, indiferent că o fac laudativsau critic. Cred că pozele respective au ajuns la un public mult mai mare decâtacela al revistei pentru care au fost făcute cu aportul masiv alteleviziunilor, care de dimineața până seara le-au rulat pe ecrane.

Sigur,că Udrea pozează în diferite ipostaze, iar ministerul ei are fonduri cunemiluita pentru săli de sport și branduri cu „frunze”, în timp ce pentruspitale și pensii nu sunt bani este scandalos pe fond. Dar asta este altădiscuție și nici nu ar mai trebui să ne mire, este doar în nota obișnuită aacestei puteri. Ceea ce mă preocupă însă realmente pe mine, și politic vorbindși ca femeie care a ales să activeze în politică, este „standardul” pe care ElenaUdrea, și alături de ea personaje precum Roberta Anastase sau Elena Băsescu, îlfixează în politica românească pe termen lung pentru ceea ce înseamnă o femeieîn politică – de la înfățișare și atitudine, la comportament și scară devalori.

Existăfără doar și poate destule prejudecăți despre „femei în politică”, genericspus. Dar există poate și mai multeprejudecăți despre prejudecăți. În așa fel încât autovictimizarea care îmbracăaparența autenticității a devenit o strategie de imagine. Dă bine să spui„știți, eu sunt blondă în politică”, pentru că asta sună cumva a sinceritate, cândde fapt este doar o formă de manipulare inversă, în așteptarea unei reacții detipul: „ce aveți domne cu ea, doar pentru că e femeie sau că e blondă?” Nu suntfoarte convinsă că opinia publică este atât de opacă și reticentă pe cât secrede. S-ar putea ca tocmai repetareaobsesivă a ideii că femeile sunt discriminate în politică să mențină vieaceastă percepție sau chiar să genereze o rezervă automată față de femeile dindomeniu.

Prinurmare, nu cred că femeile au nevoie de „discriminare pozitivă” sau defavoruri, cum ar fi locuri pe liste special dedicate. Cred însă că politica românească (și societatea în general) are nevoiede noi modele.

Altfelexistă realmente riscul să ajungem la un alt tip de prejudecată, anume acela căpentru a avea succes ca femeie în politică „trebuie să fii ca Elena Udrea.” Șiaici nu vorbim despre o chestiune adpersonam, ci despre un tipar pe care Elena Udrea îl reprezintă înaparițiile sale publice și în exercițiul funcției sale. Pe care îl urmează șialte personaje de genul feminin. Și care, iată, face acum rating și bani.

Săte îmbraci cu niște haine care te avantajează, să te coafezi și aranjezi nu efoarte complicat atunci când stai pe un „sac de bani” (publici mai ales). Emult mai complicat să fii responsabil pentru ceea ce lași în urmă și pentru ceeace generezi în jurul tău, prin comportamentul tău. Dar la un asemenea nivel deresponsabilitate nu avem a ne aștepta de la nici un reprezentant al actualeiputeri, femeie sau bărbat.

Nuvreau ca generațiile următoare să rămână cu această imagine a femeii înpolitică, cea a unui personaj care trebuie să pozeze provocator, să „învârtăbani” și să aibă tupeu fără margini ca să reușească. Se poate și altfel. Dar estenevoie ca acest „altfel” să devină reperul. Decât să-i arătăm toată ziua pozeleElenei Udrea pe cal, pe tocuri în nisip, în rochii mulate sau mai știu eu cum,mai bine am fi vorbit despre faptul că cel mai influent europarlamentar provinedin România. Și este femeie. E vorba de Adina Vălean.

Personalmărturisesc că am încercat uneori un sentiment de resemnare sau de acceptare,de tipul „asta e, așa arată politica românească acum”. Ei bine, arată așa dacăne uităm la vârful ierarhiei actualei puteri. Dar mâine poate să arate diferitdacă sunt suficiente voci care își asumă explicit impunerea altui profil șialtui model al „femeii în politică”. În cuvinte, negru pe alb, și în acțiuni. Șicred că sunt. Eu una îmi propun să facdin asta proiectul meu în politică. Dincolo de circumstanțe și deobstacole. O femeie poate ajunge, fără îndoială, în funcții de conducere înierarhia politică sau în poziții de influență. Căile pot să difere. Dacă cinevaconsideră că cea mai potrivită metodă pentru asta este de a poza în reviste,n-are decât s-o facă. Dacă altcineva crede că pentru asta e nevoie să renunțela opiniile proprii și să le adopte pe ale șefului, n-are decât. Eu credaltceva. Că se poate și cu eleganță și caracter, cu limite de bun-simț personalși politic. Asta este calea pe care mi-o asum eu și pentru care o să mă „bat”până când o să devină firească.

Sistemul electoral românesc: troc și soluții năstrușnice

2011-10-24T11:09:00.000+03:00

Editorial publicat pe www.spunesitu.ro.

Se spune despresistemul electoral că determină sistemul de partide. Legile celebre ale luiDuverger vorbesc despre faptul că un sistem majoritar conduce la bipartidism,în timp ce reprezentarea proporțională generează multipartidism. Teoriile mainoi au contestat sau adus serioase corecții și precizări în raport cu acestereguli, pe care Duverger însuși le-a nuanțat ulterior. Pe fond nu avem de-aface, așa cum s-ar crede, cu un efect mecanic. Partidele sunt mai mult decât o rezultantă automată a unei deciziilegislative, sunt o reflectare a forțelor sociale și reprezintă grupuri sociale(cel puțin partidele consolidate, cu longevitate pe scena politică). Deasemenea, nici relația dintre sistemul de vot și cel de partide nu esteunidirecțională. Cu alte cuvinte, nu este suficient să iei o măsură deschimbare a sistemul de vot și ea să genereze peste noapte o schimbare asistemului de partide. La rândul său, o anumită configurație de partide estemai probabil să favorizeze un tip de legislație electorală care să-i asigureperpetuarea.

Dinpăcate, România continuă să fie o nesecată sursă de „inovare” (și) în materiede sistem electoral. Am ajuns din nou, după doar 4 ani, înpunctul în care se caută soluții năstrușnice, din nou sistemul de vot faceobiectul unui troc politic și încă o dată am pornit de-a îndoaselea. Experimentuluninominal din 2008 a creat câteva precedente și a întărit un tip de raportarela sistemul electoral de care acum nu mai putem scăpa. Și, mai mult decât atât,la fel ca la toate capitolele, mergem din rău în mai rău.

Astfel,supralicitarea importanței alegerilor de tip uninominal, sub presiuneapopulismului, alimentat de discursul prezidențial, face ca astăzi o dezbatererațională și așezată cu privire la revenirea la votul pe liste să fie deneconceput. Deși pe fond mai toate partidele ar lua în calculo formulă de liste sau măcar o soluție mixtă, care să includă și o componentăpe liste, deși s-a dovedit clar că votul uninominal nu este nici pe departe ceamai bună modalitate de îmbunătățire a „calității” democrației, nici un imbold pentruo mai mare responsabilitate sau reprezentativitate, propaganda privitoare la„virtuțile uninominalului” și demonizarea listelor de partid a fost extrem deeficientă.

În al doilea rând,toată dezbaterea direcționată pe falia uninominal vs. liste, oameni vs. partidea anulat orice întrebare despre ceea ce se dorește de fapt. Adică ce vrem noi pentru țara asta?Vrem să încurajăm trecerea treptată spre bipartidism? Care, de altfel, nici nucred că este posibilă datorită structurii sociale, a fragmentării, adiversității, incluzând aici zona minorităților etnice, cea maghiară în speță.Este posibilă cel mult restrângerea numărului de actori politici relevanți, înparalel cu creșterea disproporționalității. Sau vrem păstrarea reprezentăriiproporționale? În 2008 s-a încercat o formulă care să împace obsesia publicăpentru uninominal cu păstrarea acestui principiu, dar soluția n-a fost cea maifericită.

Dupăcum se vede puterea nu vrea nici una nici alta.Tocmai de asta vorbește în chip doct de „uninominal cu compensare” (sic!) șiîncearcă să traducă în formule ininteligibile pentru public și inexistente înpractica democrațiilor occidentale, soluții din ce în ce mai aberante.

Puterea nu vrea unsistem de tipul „first-past-the-post” (în care primul clasat câștigă pur șisimplu) pentru că asta ar însemna o catastrofă electorală. Nu vrea nicireprezentare proporțională pentru că s-ar alege cu un număr de mandate limitatși cu toată adunătura de partide de buzunar pe care le încurajează și cu totaportul lui Băsescu, oricum n-ar face de-o guvernare. Nu vrea (nu poate săvrea) nici liste, pentru că s-ar pune într-o postură mai mult decât penibilă, dupăce ani de zile ne-a explicat cum uninominalul este singura metodă de a scăpa de„parlamentarii nesimțiți”, de a nu-i lăsa să se ascundă în spatele siglei departid, de a „curăța clasa politică” și alte populisme similare. Dar nu vreanici uninominal pur, pentru că atunci, dincolo de pierderile electoraleinevitabile, s-ar putea să aibă ceva dificultăți chiar în a asigura accesul înparlament al unor nume sonore. Nu ar fi chiar simplu pentru PD să garantezecolegii în care să câștige toate personajele gen Anastase, Udrea, Funeriu șinici nu-i poate trimite pe toți la Neamț. În plus, mai trebuie să-i rezolve șipe Gabi Oprea sau Cristi Diaconescu.

Șiatunci, PD vrea să inventeze o formulă din care să obțină mai multe mandatedecât scorul său procentual și fără să trebuiască să câștige vreun colegiu. Unalt tip de fraudă legalizată. Tehnic, PD vrea ca 60%din parlamentari să fie aleși în colegii, pe sistem uninominal pur, adică princâștigarea colegiului, iar restul de 40% dintre cei aflați pe locul 2, în ordineadescrescătoare a voturilor. Deci domnii de la PD vor să dubleze fiecare colegiucâștigat de USL cu parlamentari PD.

În fine, dacă în 2008exista măcar un dialog între toate forțele politice și un acord pe principiulvotului uninominal și ulterior al unei formule, cu toate neajunsurile ei, acumconstatăm, încă o dată și fără să ne mai surprindă, că sistemul electoral a ajuns un simplu obiect de troc în spatele ușilorînchise. Iar faptul că UDMR încă se opune „compensării” descrise mai susn-are nimic de-a face cu vreo mustrare de conștiință democratică sau cu vreolimită a bunului-simț politic, ci doar cu un calcul electoral. Acela că UDMR arieși puternic șifonat din orice sistem care nu asigură reprezentareaproporțională.

Mai avem puțin și netrezim că guvernul vine cu un proiect de lege prin care stabilește să nu se maifacă alegeri decât pe o parte din locuri, restul revenind de drept PD, UDMR șiUNPR, așa ca să nu se mai obosească să tot calculeze și inventeze sisteme detip „struțo-cămilă”. Și să treacă proiectul prin asumarea răspunderii, ca să numai piardă timpul cu dezbateri. Lăsând sarcasmul la o parte, cred că în afarăde forțarea reorganizării administrative, și încercarea de legalizare aabuzului și fraudei în spatele legislației electorale ar trebui să genereze oreacție radicală a opoziției, inclusiv părăsirea Parlamentului.

„Noua Republică”: pe internet e simplu…cu realitatea stăm mai prost

2011-10-18T08:06:00.001+03:00

Editorial publicat pe www.spunesitu.ro

Ce simplă pare politicaatunci când intri pe grupurile de prieteni de pe Facebook, unde adeziunea se face cu un click, când scrii pe blog șiprimești comentarii de încurajare de la prieteni sau când citești presaaservită, care aduce omagii și laude. Greul apare atunci când te lovești derealitate și te trezești că a face un partid să existe cu adevărat și amobiliza energii înspre el cere mai mult decât atât. Și chiar mai mult decât„avizul conform” al lui Traian Băsescu sau Sebastian Lăzăroiu.

Este fără îndoialăexperiența pe care o parcurge proaspăt emanata mișcare „Noua Republică”, desprecare înțeleg că nu există încă în scripte, oficial. Pariul meu este că nici nuva exista. Sau dacă va apuca să vadă lumina zilei, ea se va topi rapid într-o „dulce”inexistență, fie dezumflându-se ca o „gogoșică” (asta ca să-l parafrazez peBoc) – gogoașă ar fi prea mult spus, fie lăsându-se înghițită într-un corppolitic mai mare, unde se va face nevăzută. Prima întâlnire a simpatizanțiloracestui partid potențial a fost edificatoare. „Slabă mișcare”, cum ocaracteriza chiar personajul ei principal.

Există un soi de „mirajal spațiului virtual” și un tip de autoamăgire pe care mediul online oîncurajează. De la adeziunea virtuală la mobilizarea în teren este o distanțăcare, în multe cazuri, se dovedește insurmontabilă. Dacă însuși demersul de aaduna o mână de oameni într-o sală este dificil, cum își imaginează miciifarisei ai băsismului că vor putea ajunge la electoratul dintr-un cartier alBucureștiului sau din vreo comună de la capătul celălalt al țării? Probabil cănici nu s-au gândit la asta. Așa cum probabil nu s-au gândit că trei ideibăsiste înșirate pe o foaie nu țin de loc de doctrină și valori. Până una altan-au putut învinge vremea de afară, care s-a dovedit un adversar mai puternicdecât tot aparatul de propagandă, cu Macovei și Lăzăroiu în frunte.

Internetul este unspațiu de dezbatere, care poate genera idei și poate impune teme pe agendapolitică. De asemenea, marketingul politic online a început să devină și la noiobligatoriu pentru o formațiune care își propune câștigarea alegerilor. Existăsegmente de public căruia acesta i se adresează, cu avantajul vitezei depropagare a ideilor și reacțiilor în timp real. Dar un partid nu se naște peinternet și nu trăiește pe forumuri. Like-ulnu echivalează cu o adeziune și cu atât mai puțin cu un vot. Iar a pune unprogram pe un site nu este același lucru cu a-l prezenta în fața unei mulțimide oameni. Mediul online este cel mult un instrument.

Experimentul „NouaRepublică” ne arată, de fapt, iluzia „partidului online”. Se reproșează demulte ori politicienilor că „pierd contactul cu realitatea,” că „uită de undeau plecat”. Ce se poate spune însă atunci despre o grupare care s-a născutruptă de realitate… Noua Republică este la fel de virtuală ca și mediul în carea apărut.

Strategia de „contra-politică” a PD: „Hoțul strigă hoții”

2011-10-11T22:04:00.002+03:00

Editorial publicat pe www.spunesitu.ro.

Cam asta este întermeni generici strategia guvernului Boc și a PD: una extrem de agresivă petoate planurile. Pe principiul „cea mai bună apărare este atacul”, actualaputere și-a făcut un modus vivendi dina acuza pe alții, a transfera responsabilități și a atribui altora caracteristicial căror exponent principal este propriul guvern. Mai pe românește spus, dacăștii că ești mincinos, incompetent, populist, anti-liberal, nu mai aștepți sădescopere și să te critice adversarii politici pentru asta, ci îi acuzi tuprimul de ele. Și cu cât pari mai convingător, cu atât nu mai trebuie să tejustifici. Dimpotrivă, îți pui oponenții în defensivă.

Nu știu dacă aceastălecție vine de la consultații politici ai PD-ului sau este instinctivă. Probabilamândouă. În orice caz, este nevoie de o doză consistentă de ipocrizie și de uncomportament schizoid, pentru ca cineva să joace această piesă zi de zi.

Toatăacțiunea politică a puterii are o conotație negativă și tot discursul estecentrat pe schimbul de roluri.

Așa se face că, urmândaceastă strategie, deconstruirea și distrugerea au devenit cheia supraviețuiriipolitice a PD.

Prima „victimă” aacestui mecanism a căzut ideologia. Pedeiiau încercat să ne împingă în capcana disputelor ideologice, în timp ce ei suntexponenții unei anti-ideologii, care se opune și dreptei și stângii, care estedeopotrivă anti-liberală și anti-socială. Măsurile de creștere afiscalității și aberațiile care au dus la distrugerea clasei de mijloc, amediului de afaceri și la plecarea investitorilor, s-au conjugat cu un procesbine pus la punct de dislocare a tuturor sistemelor sociale (sănătate,educație, ordine publică). Falimentarea economiei a mers în paralel cudemonizarea instituțiilor și a statului în sine.

Sub guvernarea Boc, totul este împotriva cuiva sau ceva.Verbele care caracterizează acțiunea puterii sunt „ a lua”, „a tăia”, „areduce”, „a închide”. Se iau mai mulți bani de la firme prin creșterea TVA,prin sistemul de impozitare sufocant, prin costurile excesive cu forța demuncă, s-au tăiat salariile, s-au redus posturile, s-au închis spitalele. Iar atributele aferente sunt „mai puțin”și„mai mic”. Mai puține locuri de muncă, mai puține firme private, salarii șipensii mai mici. S-ar putea spune că înultimii doi ani, în fața multiplelor crize, guvernul a luat de fapt un set deanti-măsuri.

Paradoxul apare și înraportul putere – opoziție, unde pedeii încearcă permanent o strategie deinversare a rolurilor și de-responsabilizare. Exponenții guvernului sunt maipreocupați de ceea ce face sau nu face opoziția, de critica liderilor USL,pentru a muta accentul dezbaterii publice. Putereaînsăși se definște prin opoziția față de ...opoziție, iar discursul puteriieste preponderent anti-opoziție. Iar o dovadă în plus o oferă toate frământărilepentru coagularea unei construcții politice alternative la USL, fie că secheamă Mișcarea Populară, fie altcumva.

Prin toate acestea,PD-ul se face de fapt exponentul unei „contra-politici”, care își regăseșteefectele nu doar la nivel vizibil, măsurabil, ci și pe un plan mai profund,într-o societate în care agresivitatea, conflictul și critica generalizată audevenit predominante.

Demisia opoziției din Parlament: este momentul unei soluții radicale?

2011-10-03T11:18:00.000+03:00

Editorial publicat pe www.spunesitu.ro

Lasfârșitul săptămânii trecute senatorul liberal Cornel Popa a relansat ideeaunei greve parlamentare care să culmineze cu demisia în bloc a opoziției dinParlament. Propunerea nu este nouă, ea apărând în mai multerânduri în ultimul an și jumătate. Totuși, sesiune după sesiune, s-au acumulat atâteaabuzuri și atâtea încălcări ale oricăror limite și principii democratice dinpartea puterii, încât de data aceasta am ajuns într-un punct culminant.

Guvernul Boc în GuinnessBook: numai recorduri negative

Emil Boc și al săuguvern ar putea figura în Guinness Book, cu câteva recorduri negative: cel maimare număr de asumări de răspundere (13) în decurs de doi ani, primul guverncare a reușit să rămână la putere cu „zero” voturi în Parlament (asta pentru căși-a obligat proprii parlamentari să nu voteze la moțiunile de cenzură), primaputere care fuge din sală de frică să nu piardă la vot (de obicei opozițiafolosește părăsirea plenului ca tactică de luptă parlamentară).

Ioan Oltean: „ÎnParlament nu luăm decizii după logică, ci după Regulament!”

La aceasta se poateadăuga o „cartă de principii și practici anti-parlamentare”: „nu contează câți votează, contează cineanunță rezultatul votului” – cazul Roberta Anastase 80=170; „votăm până iese cine vrem noi” –repetarea votului pentru componența Curții Constituționale în 2010; „când trebuie să treacă propunerile puteriinu e nevoie de cvorum” – episoadele de săptămâna trecută de la votul pentruComisia de Supraveghere a Asigurărilor, Avocatul Poporului, Curtea de Conturiunde au fost probleme de cvorum. Iar „perla principiilor” acțiunii pediste înParlament a fost enunțată de Ioan Oltean, „recidivist” în materie de exprimări ridicole:„În Parlament nu luăm decizii dupălogică, ci după Regulament!” A nu se înțelege că Regulamentul n-are niciolegătură cu logica, ci doar că acesta se poate, după caz, interpreta,răstălmăci sau încălca, chiar până la sfidarea logicii, dacă o cer intereseleputerii.

Nu mai e nimic dereparat, nimic de așteptat și nimic de experimentat, atunci când vine vorba decomportamentul puterii în și față de Parlament.

Aceasta este așadartrista evidență. Soluțiile oferitede Constituție și „metodele clasice” de luptă ale opoziției în Parlament –moțiuni de cenzură și simple, întrebări, interpelări, comisii de anchetă,amendamente, etc. – țin de o paradigmă democratică. Din păcate astăzi operămîntr-un cu totul alt cadru, care ar impune soluții mai radicale. O demisie înbloc a opoziției din Parlament ar fi un semnal politic extrem de important șiîn plan intern, dar mai ales în plan extern.

Semnalul intern:dispariția mitului parlamentarului care „ține de scaun”

Toată argumentațiaanti-parlamentară și toate populismele lui Traian Băsescu despre parlamentariicare sunt „prea mulți”, care „dorm” și „țin de scaun” cu orice preț ar fiinvalidate de o renunțare la mandate în apărarea unor principii. Multe calculepolitice, inclusiv cele privitoare la alegeri anticipate, au pornit de lapremisa că parlamentarii în general nu sunt dispuși să renunțe la funcție, lainfluența politică asociată acesteia și să treacă din nou, înainte de termen,prin costisitorul proces electoral. Ei bine, un asemenea gest al opoziției arputea fi pasul necesar schimbării politice, iar infirmarea acestei prejudecățiar face bine democrației în România, pe termen lung.

Semnalul extern: niciunstat UE, nici măcar România, nu poate funcționa cu jumătate de Parlament saufără opoziție

Semnalul extern ar fiși mai concludent. Cineva care nu trăiește realitatea curentă a României deastăzi cu greu poate avea dimensiunea abuzurilor politice la care s-a ajuns.Părăsirea în bloc a Parlamentului de către opoziție ar fi însă un evenimentfără precedent. Nu există democrație fără opoziție și reprezentare fărăjumătate din Parlament.

Ciuhodaru și Piedone: două lecții de ținut minte

2011-10-01T11:20:00.001+03:00

S-a încheiat o perioadăagitată pentru USL și partidele sale. În mod surprinzător, discuțiile dininterior n-au fost generate nici de relația dintre PSD și PNL, nici dechestiuni doctrinare sau programatice, care au putut fi armonizate, nici măcarde distribuția candidaturilor ca principiu. Neînțelegerile au venit dinspre PC,partenerul minoritar din USL și s-au centrat în jurul a două personajeindividuale: Tudor Ciuhodaru și Cristian Popescu Piedone.

Ei bine, acum când cunoaștem deznodământul, PC înspeță și USL în general trebuie să învețe din aceste două exeperiențe. Interesanteste că datele de pornire ale lui Ciuhodaru și Piedone trebuiau să îndemne la maimultă precauție, nu justificau nicidecum un „cec în alb” și cu atât mai puțindecizii politice care să afecteze USL-ul, și așa bombardat din toate părțile deadversari. Să ne amintim că Ciuhodaru a oscilat în toată această perioadă întreputere și opoziție, fiind când la PSD, când la UNPR, când la PC. Iar Piedone aavut o contribuție importantă la pierderea de către opoziție a alegerilorpentru Colegiului 19 din București, fost fief PC, câștigat anul trecut de PDprin Teo Trandafir.

Ce învățăm așadar dincele două lecții?

„Lecția Ciuhodaru” nespune că logica funcției sau candidaturii cu orice preț nu are ce căuta într-oconstrucție care trebuie să dea o bătălie foarte grea și care își propune săfacă politică altfel. Iar cine crede căeste atât de important de unul singur încât pentru satisfacerea orgoliului săutrebuie călcate în picioare acorduri și aruncată în aer o construcție întreagăori face jocul adversarilor, având altă agendă, ori are o înțelegere limitată.

Dacă pentru toată lumeaexistă niște reguli, pe care mulți oameni de calibru și poate mai îndreptățiți lacandidaturi le-au acceptat, mie îmi ridică semne de întrebare cei care cred căpentru ei trebuia făcută o excepție. Evalabil nu doar în cazul Ciuhodaru, ci și al celorlalte voci din PNL și PSD,ce-i drept puține la număr, care au continuat să facă agitație de pe margine, explicându-necum candidatura lor e mai importantă decât tot proiectul USL. Încontrapartidă cu aceștia, merită amintit exemplul colegului nostru NiniSăpunaru, de la Vrancea, care a renunțat să solicite candidatura la PrimăriaFocșani, deși ar fi fost îndreptățit să o facă. Pentru el au fost mai importanteprincipiile comune stabilite în USL și obiectivul mare decât să ajungă primarcu orice preț.

„LecțiaPiedone” este și mai importantă. Pentru că vine pe un teren mai sensibil șiîntr-o „locație politică”, Bucureștiul, care poate schimba sensul unor alegeriși înclina balanța decisiv. Deci cu atât mai puținîși aveau loc aici jocuri și stratageme. Când a apărut ipoteza susținerii decătre USL a lui Sorin Oprescu pentru un nou mandat, s-au repezit chiar uniidintre liberali să ne spună că nu e bun, ba pentru că e de stânga, ba pentru căar fi înțeles cu PD-ul. Și că în locul lui ar trebui susținut Piedone - mare omde dreapta și mare opozant!

Până la urma urmei,procentele din sondaje, susținerea publică sunt atuul principal, dar nusingurul criteriu în alegerea unui candidat. Mai contează și alte elemente, cumar fi un tip de conduită politică, incluzând înțelegerea apartenenței la oechipă, cu un obiectiv comun care prevalează asupra intereselor locale șicalculelor personale. USL nu avea nevoie acum de aceast episod, chiar dacă els-a încheiat repede și fără consecințe majore. El putea fi evitat dacă toatălumea ar fi înțeles de la bun început toate aceste lucruri. Oricum, sper caaceste „lecții” să fie ultimele...

Congo – modelul de stat băsist

2011-09-27T11:15:00.000+03:00

Am citit întâmplător un comentariu al lui Dragoș Paul Aligicăde pe contributors.ro. N-aș face referirela el, dacă nu ar abunda de premise false și aberații periculoase, pe care autorul,cu pretenții de „ideolog al dreptei”, le propagă într-un demers furibundîmpotriva a ceea ce el crede că este „statul social.” Că România nu e un „statsocial” am mai argumentat și o voi mai face. Tezele expuse de Dragoș Aligică aunevoie însă de un răspuns, pentru că în spatele lor stă un discurs nu doarpopulist, ci de-a dreptul fascistoid, pe care sunt convinsă că îl vom auzi totmai des de acum înainte din zona băsistă.

În primul rând, ideea că în România de azi statul asigurăgratis de toate pentru toți. Aceasta este proiecția unei lumi paralele, nu acelei în care trăim. Când e gratis sănătatea? Când angajații (și mai noupensionarii) plătesc CAS, când pacientul vine cu medicamente de acasă sau cândtrebuie să plătească analizele pentru că plafonul de la Casă s-a epuizat?Educația e gratis în aparență, pentru că elevii nu plătesc ei personal taxe.Dar părinții lor nu sunt contribuabili la stat? Ce mai e gratis în România?Transportul public? Televiziunea publică? Poșta? Siguranța publică? Apa de larobinet? Astea nu, doar aerul respirat este încă gratis...

A doua aberație este aceea că „majoritatea cetățenilor e incapabilă să se imagineze altfel decât încalitatea de beneficiari ai ajutoarelor și „drepturilor” de stat.” Într-oconfuzie deliberată sunt amestecați așadar în categoria asistaților toți ceicare apelează la servicii publice – adică aproximativ toată populația României,toți cei care au fost vreodată la o policlinică sau au mers la gradiniță lastat.

Eu nu cred că majoritatea așteaptă pomeni de la stat. Generalizareasimplistă de acest tip, care se îmbină perfect cu teoria băsistă că suntem „unpopor de leneși”, ce merită să trăiască prost, oferă unei puteri incompetenteși cinice justificarea perfectă pentru tăierile de venituri, închiderea despitale și școli sau concedierile de-a valma. Cred însă că majoritatea cetățenilorașteaptă nu asistență, nu o mână întinsă, nu să le „bage cineva în traistă”, ciașteaptă ca statul să-și onoreze partea de „contract social”, ca după ce aucotizat ani de zile să beneficieze de o pensie decentă sau de servicii publice decalitate, atunci când au nevoie. Și mai ales așteaptă să fie tratați corect și curespect de către autorități, care sunt în slujba lor, nu invers.

A treia observație se leagă de încercarea de a induce o nouăfalie de conflict între plătitorii de taxe și așa-zișii asistați (deși aici e ofractură logică, dat fiind că mai sus aflasem că toți cetățenii primesc detoate de la stat și că au mentalitate de asistați).

Faptul că există anumite grupuri în comunitățile locale careprimesc ajutoare de la stat în mod fraudulos, pe boli inventate, nu ține destatul social sau ne-social, ci de corupția din sistem sau de interesele de afolosi asemenea grupuri ca masă de manevră electorală. Aceștia sunt un numărrestrâns. Nu ne spune însă domnul Aligică ce ar trebui făcut cu persoanele cudizabilități, cu bătrânii, cu copiii orfani sau cu persoanele care au rămasșomere cu 2-3 ani înainte de pensionare, care sunt prea „tinere” pentru abeneficia de pensie, dar prea în vârstă pentru a mai fi angajate undeva. Acești„asistați” sunt frații, părinții, bunicii sau copiii noștri, ai plătitorilor deimpozite. Deci însăși ideea că cineva concepe un asemenea conflict estehalucinantă. Egalitatea de șanse sau accesul la educație sunt „bunuri”câștigate ale umanității, ele aparțin lumii civilizate. La fel și investiția îneducație. O societate care nu se preocupă de copiii ei, de generația tânără,își distruge viitorul. Iar o societate care-și abandonează vârstnicii sau pecei cu dizabilități pe motiv că sunt prea mulți și prea costisitori își pierdeumanitatea. Nu sunt chestiuni care țin de statul social, stânga sau dreapta.

Dar aceste lucruri nusunt importante pentru ideologii băsismului, care sub falsa etichetă de „dreapta”au o abordare care, de fapt, este de lumea a treia. Am putea lua drept model,spre exemplu, Congo, unde nu este nici stat social, nici asistență, nici atâtea„pretenții de la stat”, unde se poate și fără hrană, îmbrăcăminte șiîncălțăminte. Respectă toate criteriile viziunii băsiste.

Aberațiile de mai sus sunt de fapt fundamentele amorale ale „doctrineiBăsescu”, pentru care principiul este „te descurci sau mori.” Asta estesoluția, îmbrăcată într-un discurs cu reminiscențe fascistoide, pe care sepregătește să o servească actuala putere societății românești. Iar în loc de„gazare” se aplică încurajarea „ieșirilor naturale din sistem.”

Baconschi în problema Schengen: indolență și derizoriu

2011-09-22T15:57:00.002+03:00

Teodor Baconschi, fostasperanță prezidențiabilă a PD, acum pe lista remaniabililor, dar încă ministrude externe, nu se dezminte. Aflat la New York, pentru Adunarea Generală a ONU, Baconschide oferă câteva mostre din calitățile sale diplomatice, atunci când descrie„travaliul” (așa îl numește chiar el) legat de aderarea României la spațiulSchengen.

Ia să vedem ce ne spuneBaconschi, care mai deunăzi credea că se „trage de șireturi” cu Hillary Clintonși ce a făcut el la New York pe tema aderării României la spațiul Schengen, obiectivmajor de politică externă.

„Nu am auzit de rezerve exprimate de alte state membre, cu excepțiaOlandei și a Finlandei.” Deci cel care gestionează diplomația românescă esteun personaj care vorbește din auzite. Nu pe baza unor discuții oficiale, pecanale diplomatice, nu pe baza unei atente gestionări a situației, ci el așa aauzit.

Mai departe. „Am avut şi eu aici, la New York, ocazia de adeschide din nou subiectul cu majoritatea omologilor europeni.” Poate neexplică domnul Baconschi ce înseamnă că a „redeschis subiectul”, cum și unde apurtat el discuții cu omologii săi. Pe coridor, în pauza de cafea? I-a luatde-o parte când i-a prins liberi și i-a întrebat „Cum e domne cu Schengenu’ ăsta? De ce nu ne băgați și penoi?” Chiar cu riscul de a exagera posibila reproducere a discuției, nu putemsă nu remarcăm abordarea extrem de superficială, la limita derizoriului, dinpartea ministrului de externe român, dar și poziția de care se „bucură” înlumea diplomației europene.

De avut discuțiibilaterale oficiale, Baconschi a avut. Dar cu Mongolia, Albania și Singapore. Șicu Președintele Consiliului Național de Tranziție din Libia. Nu spun că nutrebuia să le aibă, dar un ministru de externe responsabil, într-un asemenea momentcheie pentru țara sa, ar fi făcut toate eforturile diplomatice posibile pentrua avea întrevederi oficiale, cu greutate politică, și cu omologii lui dinUniunea Europeană. Iar un ministru respectat ar fi obținut asemenea întrevederibilaterale.

Ce ne mai spuneBaconschi: „Am avut o discuție cuministrul olandez de externe și cu ministrul finlandez. Dar nu dau maridetalii, pentru că poziția lor este cunoscută.” Aici, dincolo de faptul căn-a rezolvat nimic, nici măcar o nuanțare diplomatică, din două una: ori Baconschinu se obosește să mai dea detalii pentru că nu dă doi bani pe informareaopiniei publice; ori n-are ce spune, pentru că discuția a fost atât de„prolifică”, încât a intrat cu ideile lui și a ieșit cu ideile celorlalți,ridicând din umeri că „asta e”, România stă o tură.

Sau poate n-a avut vremede întâlniri oficiale, fiind ocupat cu proiectul politic cu adevărat important,al lui și al PD-ului, acela de colectare a unui milion de voturi de la româniidin străinătate. Obiectiv care primează, fără îndoială, în fața chestiunii deinteres național legată de aderarea României la spațiul Schengen. Așa că într-unmoment în care în Europa se decidea soarta României, ministrul Baconschi a avuttimp să numere câți români locuiesc în Brooklyn și să le povesteascăconaționalilor noștri din New York cum e cu votul prin corespondență. Nu puteascăpa așa o ocazie.

Măcar în planulpoliticii externe (dacă la alte portofolii precum finanțe, interne, economieputerea nu găsește figuri mai onorabile și competente), România merita unministru de externe cu prestanță și care să-i reprezinte interesele, nu unpersonaj ridicol, cu ieșiri din ce în ce mai jenante.

Comentariu publicat pe www.spunesitu.ro.

Pozitia PNL fata de proiectul de restrictionare a adunarilor publice

2011-09-09T17:27:00.000+03:00

Redau mai jos comunicatul de presa al PNL în legătură cu proiectul MAI de restrictionare a adunărilor publice:

Partidul Național Liberal ia act cu îngrijorare de intenția actualei puteri de a modifica legislația cu privire la organizarea și desfășurarea adunărilor publice, în sensul introducerii de restricționări suplimentare.

Constatăm faptul că noile reglementările vor limita excesiv dreptul de protest, fundamental în orice societate democratică și, prin aceasta, vor constitui un nou pas spre autoritarism.

PNL își exprimă surpinderea față de această propunere a Ministerului de Interne, care în loc să gestioneze cu prioritate marile probleme legate de infracționalitate, de corupția internă, de siguranța și ordinea publică, ce afectează negativ întreaga societate și pe fiecare cetățean în parte, a găsit de cuviință să se ocupe de înăsprirea condițiilor de desfășurare a adunărilor publice.

Unele prevederi sunt de-a dreptul aberante, cum ar fi interdicția de organizare a adunărilor în apropierea gărilor, stațiilor de metrou, unităților spitalicești sau pe traseele unde se execută lucrări edilitar-gospodărești, condiții în care cu greu se va mai putea desfășura vreun miting în București.Această inițiativă reflectă de fapt obsesia actualei puteri în legătură cu protestele de stradă, dar și o viziune generală în ce privește exercitarea drepturilor și libertăților cetățenești, opusă valorilor și principiilor democratice.

09.09.2011

Departamentul de Analiză Politică și Comunicare al PNL

Toți suntem proști, numai pedeii sunt deștepți

2011-09-06T23:25:00.003+03:00

Cam asta este ipoteza (conștientizată sau mai degrabă nu) de la care pleacă tot mai mulți comentatori, analiști și chiar simpli spectatori ai vieții politice românești. De dimineața până seara putem auzi și citi, prin toate mediile – TV, online, pe la colțuri – ce pregătesc pediștii pentru anul electoral următor, cum vor păcăli ei din nou populația și se vor „scoate” perpetuându-se la putere pe vecie. Citesc chiar analize cu oarecare pretenții care pleacă de la aceeași premisă, că pedeii vor reuși toate matrapazlâcurile pe care și le propun, că strategiile lor sunt nemaipomenite, pentru că, nu-i așa, ei sunt foarte foarte deștepți, abili și mai au și bani pe deasupra, iar noi, PNL-ul, PSD-ul, PC-ul, USL-ul și toată populația României suntem proști. Niște proști condamnați să înghită aiurelile băsiste la nesfârșit și să stea cu mânile-n sân sau cu ochii la sondaje, în timp ce mai deștepții adversari înstăpâniți pe putere își văd nestingheriți de urzeli.

Lăsând gluma la o parte e de remarcat totuși că în spațiul politic s-au propagat niște mecanisme de gândire. Și concomitent cu ele o sumă de premise a-normale. Nu atât prin falsitatea lor, ci prin faptul că ele nu ar fi fost de conceput într-un altfel de context, al unei politici așezate, normale. Aceste premise poartă cu ele un alt viciu de fond. Acela al certitudinii. După mine, certitudini absolute nu există. Nici imposibilități absolute. Descrierea cu acuratețe a adevărului este imposibilă, chiar și de către cel mai obiectiv observator.

Deci, prima premisă de acest tip este că PD va crește, iar USL va scădea. Și că acestea sunt tendințele. Aici două observații. Mai întâi că o asemenea aserțiune este ruptă de context și omite o evoluție mai largă. Ar trebui să ne uităm mai întâi de unde s-a pornit și vom vedea că lucrurile sunt mult mai nunanțate. PD a plecat de la a fi un partid aproape majoritar, undeva peste 40%, având în mână toate pârghiile și instrumentele puterii și s-a comprimat într-un interval relativ restrâns, de cca un an, la 18-20%. Asta chiar după ce a câștigat alegerile prezidențiale. Este o contraperformanță demnă de remarcat, unică în istoria postcomunistă. În fapt, cei care numără acum creșterile în marja de eroare ale PD omit cel mai important lucru: că nicio formațiune aflată la putere nu s-a prăbușit atât de drastic și atât de rapid vreodată în ultimii 20 de ani. De cealaltă parte, uităm prea repede care era situația înainte de constituirea USL. Niciunul dintre partide nu putea spera la un scor care să-l rupă decisiv de pluton și să-i asigure accesul la guvernare. PSD se raporta la pragul de 35%, iar PNL la 20-22%. Iar acum dintr-o dată vorbim de 50-60%. Cine crede că e puțin lucru să facă un recurs la istorie...

În plus, trecem cu vederea faptul că mai este un an până la alegeri, că urmează o iarnă foarte grea, că dificultățile economice sunt departe de a se fi încheiat. În aceste condiții de unde până unde certitudinea că PD crește. Și dacă va scădea? Dacă de la 18% ajunge la 15%, la 12%?

A doua ipoteză, care decurge din această abordare, este că PD va mitui electoratul într-o proporție consistentă și va fura la fel de consistent. Sigur, ei sunt capabili de asta și intenționează asta. Dar de la intenție la succes e cale lungă, iar ce se întâmplă pe parcurs mai depinde și de noi. Contracararea acestei intenții necesită fără îndoială efort, organizare și rigurozitate din partea noastră. Dar ea nu e un dat absolut și nici o chestie infailibilă. Adică în loc să se minuneze unii și alții sau să calculeze dacă se vor fura 5, 10 sau 15%, la fel de bine se pot gândi la soluții de răspuns sau cum să facem să creștem participarea și nivelul de conștientizare asupra importanței votului. Să nu-mi spuneți că nu se poate, pentru că nu cred. Nu văd de ce principiul „nu pot ei fura, cât putem noi vota” nu s-ar putea reedita.

Aici intervine și altă eroare. Extrapolarea nefericită a „cazului Neamț” la nivelul întregii țări și evaluarea lui ca exemplu general, scos din contextul lui particular. Nu este chiar așa. Întâmplător cunosc foarte bine situația de la Neamț, și dinamica politică locală, și personajele din toate taberele, inclusiv complicitățile locale. Probabil că ar merita detaliat acest subiect și am s-o fac la un moment dat. Dincolo de toate însă, Neamțul este cel mai atipic exemplu care se poate da. El este bun ca semnal de alarmă pentru lipsa oricăror limite din partea puterii și tipul de comportament la care ne putem aștepta, dar nu trebuie supra-amplificat. Dacă avem un cuvânt de spus, ne batem cu toate mijloacele democratice și ne urmărim obiectivele, chiar nu cred că toată țara va putea fi cumpărată sau prostită.

Până la urmă nu e vorba aici nici de a ne „relaxa” nepermis în fața acestor aspecte, dar nici de a ne resemna sau de a le transforma în certitudini.

USL - o nouă etapă

2011-09-03T21:04:00.000+03:00

După stabilirea de principiu a distribuției candidaților fiecărui partid pentru președinția Consiliilor Judenețene și primăriile municipiilor reședință, USL a intrat într-o nouă etapă din construcția sa politică. Adversarii au sperat că acest moment va produce tensiuni majore și poate chiar ar conduce la destructurarea alianței. La rândul lor, unii din interior au privit, trebuie să recunoaștem, cu oarecare neîncredere sau scepticism procesul în sine, fie sperând că vor putea afirma la sfârșit „v-am spus noi că nu e bună alianța asta,” fie căzând, într-un fel sau altul, în capcana diversiunilor și temelor propagandei pediste. Nu a fost deloc așa, nici pentru unii, nici pentru ceilalți.

De altfel, nu suntem la prima experiență în acest sens. Am fost întâmpinați cu același tip de „așteptări” și cu ocazia formării Uniunii Social Liberale, și a lansării programelor, în special a celui economic. Dar de fiecare dată speranțele adversarilor și temerilor unora dintre simpatizanți au fost infirmate. USL și-a văzut de drumul său, și-a urmat întocmai pașii stabiliți, iar partidele au înțeles să-și armonizeze pozițiile și au găsit soluții echilibrate.

Nu aș vrea să trecem cu prea multă ușurință peste această etapă, fără a-i acorda semnificația cuvenită. În primul rând, USL și-a respectat calendarul, așa cum a făcut-o de altfel și cu lansările viziunilor pe domenii. În al doilea rând, în ecuația finală au existat infinit mai puține puncte de tensiune decât ar fi estimat unii. Până la urmă discuțiile, contradicțiile sunt firești, mai ales dacă ținem cont că în multe locuri puteau candida cu șanse relativ egale de succes și liberali și social-democrați.

Sigur, acum lucrurile par simple și tentația, pe care am sesizat-o inclusiv în media care se declară „prietenă”, este scoaterea în evidență a lucrurilor care au rămas în suspensie sau poate n-au ieșit, în ce privește USL. Eu personal nu împărtășesc deloc acestă abordare excesiv și exclusiv critică, în care dacă din 100 de lucruri 99 funcționează și unul nu, atenția se îndreaptă în special sau, mai rău, cu obstinație, către acesta din urmă. Un fel de cădere într-o nemulțumire permanentă și generalizată. Mi se pare contraproductivă, incorectă pe fond și nu cred că folosește decât propagandei puterii care vrea să demonstreze că „în țara asta nu se poate și altfel” și că „toți sunt la fel” sau fac aceleași lucruri, iar prin asta să întrețină starea de dezamăgire și apatie. Așa cum nu împărtășesc nici tendința de „bagatelizare” a aspectelor bune, a inițiativelor sau soluțiilor pozitive, care atunci când există sunt trecute cu vederea, la „și altele”, minimizate, tratate la maniera „nu e mare lucru”. În timp ce disfuncțiile, care există oriunde, sunt supraestimate, amplificate, disecate de dimineață până seară, să nu cumva să scape neobservate cuiva. Din păcate, în ultima vreme tot mai des, cam aceasta a fost raportarea la USL, chiar dinspre unele zone de simpatizanți, apropiați sau militanți. (nu discut ce vine din partea pedeilor, pentru că nu e nicio surpriză). Linia de demarcație între critica de tip constructiv, care să ducă la rezultate pe de o parte și „picătura chinezească” a nemulțumirii distructive sau comentarii exclusiv despre „ce nu face” și ”de ce nu face” opoziția, „ce nu merge” în USL, „ce nu zice” nu știu care lider, „cum nu zice”, este foarte subțire. Și mulți au alunecat în a doua zonă a ei...cu sau fără voie.

Trebuie să ne uităm totuși că în interiorul USL s-a reușit într-un timp relativ scurt concilierea a trei partide și acordul pe o formulă de candidaturi care trebuia să îndeplinească simultan trei condiții, deloc simple: sprijinul opiniei publice, susținerea politică și depășirea orgoliilor locale. Și mai trebuie să ne uităm la faptul că USL-ul a început să se rodeze ca proiect politic, să capete consistență din punctul de vedere al construcției și să existe ca entitate, ale cărei partide componente „vorbesc pe aceeași limbă.” USL a pornit pe un drum și merge mai departe.

„Ce mai inventăm ca să ne salvăm”: faza pe țară

2011-08-25T12:19:00.000+03:00

O „găselniță” pe zi pare a fi tactica PDL (incluzându-l aici și pe Traian Băsescu) în căutarea disperată și asiduă de soluții care să mai dea câte o gură de oxigen unui partid, pentru care altminteri perspectiva înfrângerii în alegeri nu poate fi negată. De data aceasta găselnița este comasarea alegerilor parlamentare cu cele locale.

Iată că, după sistemul de vot, a venit rândul calendarului electoral să facă obiectul tentativelor de modificare și reașezare, în funcție de calculele partidului aflat la putere. Din păcate pentru consolidarea democratică a României, ultimii ani au accentuat practica schimbării regulilor jocului după cum convine unei forțe politice sau a alteia, urmând de cele multe ori logica discursului populist. Observația de principiu în acest caz este că nu putem schimba sistemul și calendarul electoral din patru în patru ani pentru a servi interesele puterii. România va trebui să se oprească odată și odată din experimente electorale, pentru că altfel esența procesului electoral democratic riscă să fie viciată iremediabil, în sensul refuzului participării publicului, alienării față de tot ce ține de fenomenul politic și transformării într-o democrație de fațadă, cu alegeri de fațadă. Dar pentru asta este nevoie de un acord al întregii clase politice, de o dezbatere largă, dar mai ales de renunțarea la abordarea din unghiul interesului particular de moment. Abordarea pe care PD o arată cu prisosință.

În contextul actual, PD se află în situația de a nu mai avea niciun fel de atuuri cu care să se poată bate într-o competiție corectă, legitimă și normală. Și atunci încearcă să exploateze la maxim singura resursă de care mai dispune: primarii, sperând să perpetueze „modelul Pinalti” în cât mai multe locuri și să contamineze astfel și alegerile parlamentare. Scopul strategic al PD devine astfel concentrarea atenției în jurul primarilor, ceea ce implică mai multe direcții. Pe de o parte împingerea dezbaterii spre teme locale, pentru a se evita confruntarea politică de tip putere vs. opoziție și marile teme naționale, inclusiv discuția despre guvernarea catrastrofală. PD speră probabil că va putea să evite măcar parțial decontul eșecului, dacă focusul cade pe edilii locali. Pe de altă parte, confuzia și haosul în rândul electoratului nu pot fi evitate, chiar și dacă ar exista intenția reală și onestă de informare și explicare pentru public, mai ales în mediul rural (intenție pe care puterea nu cred că o are). Fără a subestima electoratul (din păcate și asta a devenit o zicală cu iz populist pe care o vehiculează mai ales cei care speră că pot păcăli alegătorii!), dar nu știu ce va înțelege un alegător atunci când i se vor pune în brațe nu mai puțin de 6 buletine de vot: primar, consiliu local, președinte de consiliu județean, consiliu județean, deputat și senator. Într-un asemenea peisaj, este mai mult loc și pentru fraude și pentru mită și pentru turism electoral. În fine, PD și-o fi făcut ceva calcule în pușculița de partid și o fi realizat că nu poate repeta peste tot, și în vară și în toamnă „episodul Neamț”, că este un efort financiar mare chiar și pentru ei. Și atunci de ce să nu împuște mai multe ținte cu un singur cartuș, iar o singură pungă (verde nu portocalie) să nu fie valorificată de 6 ori.

Comasarea alegerilor nu ar aduce cu sine nici măcar oportunitatea de a avea mai repede o nouă putere legitimată prin vot. Pentru că, am aflat între timp, PD nu intenționează să renunțe la vreo zi din mandatul său acceptând alegeri anticipate, ci doar să prelungească mandatul primarilor, ca parte a strategiei mai sus descrise. Partidul lui Băsescu și Boc nu este dispus să plece de bună voie de la putere, nicio zi, nicio secundă mai devreme, ci va face tot posibilul să arunce România în haos, bulversând tot ce înseamnă sistem electoral, calendar, reguli.

Articol publicat pe www.spunesitu.ro.

Descurajarea proprietății în „drumul către servitute”

2011-08-16T11:25:00.000+03:00

Am parafrazat în titlu expresia celebră a lui Hayek, care leagă proprietatea privată de libertate. Și asta pentru că ne aflăm într-un moment economic și într-un context politic în care ar trebui să reflectăm mai atent la drumul pe care merge România din acest punct de vedere.

În noianul de măsuri din strategia fiscal-bugetară a guvernului, care vizează tăieri sau înghețări de venituri, a trecut mai puțin comentată intenția de supraimpozitare a proprietăților. Sau am putea spune de supra-supraimpozitare, pentru că guvernul a mai operat una similară anul trecut. Dacă ținem cont și de o altă decizie luată săptămâna precedentă de același cabinet Boc, de amânare a reducerii CAS cu 5% pentru angajatori, avem o imagine mai amplă și mai relevantă asupra manierei în care această putere tratează proprietatea și inițiativa privată. Aceste măsuri nici măcar nu cred că fac parte din vreo strategie coerentă, ci sunt mai degrabă dovada ignoranței și disperării de a „face rost” de bani pentru buget. Și iată, că în acest demers distructiv, pedeapsa vine nu doar asupra bugetarilor și pensionarilor sau asupra mediului privat, ci asupra tuturor celor care au „îndrăznit” să depășească condiția de oameni care n-au nimic al lor și se află în posesia unui imobil, teren sau mijloc de transport.

Sper ca, în lumina acestor măsuri, să se fi lămurit toată lumea, măcar în ceasul al 12-lea, cât de ipocrit a fost și este discursul PD despre dreapta și pretenția acestui partid non-ideologic de a se revendica din această parte a spectrului politic. Iar dacă cineva mai credea în propaganda portocalie, nu există dovadă mai clară a anti-liberalismului acestui partid decât supra-impozitarea proprietății.

România a străbătut un drum lung și deloc ușor de la economia planificată a regimului comunist la cea de piață. Drum care a însemnat nu doar o schimbare de pârghii, mecansime și principii de funcționare ale economiei, ci mai ales una de mentalitate, care a avut în centrul ei proprietatea privată și raportarea la ea. Să ne amintim totuși că în 1990, când PNL vorbea despre proprietate și privatizare, atitudinea dominantă era de tipul „nu ne vindem țara”. Mult timp cuvinte precum „capitalism” și chiar „investiții străine” aveau conotații negative în mentalul colectiv, prin prisma moștenirii și experienței celor 50 de ani de comunism și erau înfierate cu aplomb de unii. Cu care Traian Băsescu era coleg pe atunci. Să ne amintim demersurile liberalilor de modificare a Constituției în sensul „garantării” proprietății, care în textul inițial din 1991 era doar „ocrotită”. Modificare la care a consimțit și PSD în 2003, chestiunea proprietății întrunind pentru prima dată acordul clasei politice.

Ei bine, guvernul Boc ne arată tot mai des că în spatele discursurilor repetitive și goale de conținut există un dispreț față de tot ce înseamnă inițiativă, mediu privat, investiție și proprietate. Iar consecințele acestei atitudini depășesc sfera unor simple măsuri economice menite să mai aducă niștă mărunțiș la bugetul de stat (spoliat apoi cu rapiditate de clientela politică). Degeaba este garantată proprietatea dacă devine din ce în ce mai greu s-o obții, apoi s-o întreți și dacă statul intervine cu supra-impozitări sau cu un sistem fiscal și legislativ imprevizibil. Degeaba propovăduiești teoria „descurcați-vă singuri” și „nu cereți de la stat”, cum face Traian Băsescu din ce în ce mai des și cu tot mai mult cinism, dacă sufoci mediul privat prin cea mai mare impozitare a muncii din Europa și „pedepești” proprietarii cu taxe mărite.

Bunăstare în absența proprietății nu există. Și dacă ar fi să extrapolăm la situația actuală, ieșirea din criză și relansarea economică este imposibilă în prezența unor măsuri de strivire a inițiativei private și de „sancționare” a dreptului de proprietate. Dar guvernul Boc nu știe asta...

Editorial publicat pe www.spunesitu.ro.

Ignoranță, inconștiență, ipocrizie: răspunsul puterii la criză

2011-08-09T23:01:00.000+03:00

Ascultând intervenția lui Traian Băsescu de după întâlnirea de la Cotroceni cu reprezentanții BNR și ai guvernului, am avut o neplăcută senzație de deja vu. Puterea actuală nu se dezminte nici în ceasul al 12-lea. Am scris în urmă că ceva vreme un editorial în care constatam că „speranța” este singura soluție a cabinetului Boc la criză. Acum văd că e chiar mai rău decât atât. Nu mi-e foarte clar dacă acești oameni ne sfidează inteligența, dacă sunt ignoranți și au depășit orice limită a raționalității sau dacă, pur și simplu, sunt doar ipocriți și cinici. Pentru că mi se pare o dovadă de maximă ipocrizie ca cel mai înalt reprezentant al unei puteri iresponsabile să facă apel la responsabilitate și cel mai mare populist să condamne populismul. Așa cum mi se pare o culme a ipocriziei să faci un lucru rău, care afectează negativ pe cineva, pretinzând că în felul acesta îi faci un bine. Adică să tai salarii și să condamni la sărăcie milioane de oameni, susținând că e pentru un scop nobil și că astfel îi salvezi de la criză.

Înainte de întâlnire auzeam la un post de televiziune că guvernatorul Mugur Isărescu urma să vină cu planuri de răspuns la scenarii posibile. Unde sunt? Sincer, încă mai speram la alt tip de atitudine din partea BNR, care însă preferă să țină isonul actualei puteri. Opoziția a cerut încă din urmă cu câteva luni premierului Boc și guvernului să prezinte un set de soluții la noul val de criză, care se întrevedea deja. USL, prin Crin Antonescu și Victor Ponta, a propus chiar la consultările de la Cotroceni constituirea unui comitet anticriză, cu reprezentanți ai puterii, opoziției și Băncii Naționale, tot pe această temă. Am făcut apel la un minim de responsabilitate și dialog, pentru că această criză nu știe politică și nu are dimensiune electorală, ci îi afectează pe toți cetățenii (poate mai puțin clientela puterii). Traian Băsescu și Emil Boc au însă alte preocupări: să atace opoziția, să tragă de urechi presa, să taie panglici, să dea mesaje triumfaliste și să creeze diversiuni.

Mai nou Traian Băsescu face și pe psihologul de serviciu al națiunii. Asta ne lipsea! O fi citit în vreo carte de literatură motivațională că nu e bine să utilizeze cuvinte negativ conotate, gen „criză” sau l-o fi învățat vreun consultant să dea un semnal de liniște, siguranță, echilibru și încredere. Dar nu l-a învățat nimeni că aceste lucruri au valoare numai când sunt autentice, pentru că altfel falsitatea se vede de la distanță, se simte. Și când vin de la cineva cu credibilitate, nu de la un personaj care ne-a tot spus în plină criză că nu e criză și apoi a tăiat salariile, care își schimbă părerea de la o săptămâna la alta și care se află în fruntea celei mai catastrofale guvernări pe care a cunoscut-o România în ultimii 20 de ani.

Liniștea și încrederea nu vin din negarea crizei, pe care oamenii o văd cu ochiul liber și o simt pe propria piele sau din autoalimentarea cu optimism, ci dintr-o atitudine responsabilă care ar fi însemnat:

• o analiză lucidă și onestă asupra situației actuale și asumarea ei,

• dialog cu factorii responsabili și cu toate forțele politice (ceea ce ar fi dat realmente un semnal pozitiv societății românești),

• un mecanism decizional care să implice specialiști (nu doar să iasă Traian Băsescu și să ne explice el, care se pricepe la toate, cum nu e criză)

• un set de măsuri concrete, pe înțelesul tuturor (măcar să știm 3 lucruri clare, nu „consolidarea fiscală” și „optimizarea cheltuielilor sociale” – ce sunt alea?)

Cât contează programul politic în opțiunea de vot?

2011-08-09T14:44:00.000+03:00

Puțin, aș spune eu. Din păcate. Și asta pentru că în legătură cu programele politice s-au dezvoltat multe confuzii, contradicții și atitudini paradoxale. Și la fel de multă ipocrizie.

În primul rând confuzia cu un șir de promisiuni. Programul înseamnă pentru unii „ce ne dai ca să te votăm.” Iar partidele au răspuns acestei abordări prin tot felul de propuneri unele mincinoase, altele nefezabile, altele populiste. Oamenilor li s-a spus ce au vrut să audă, iar de prea multe ori o parte importantă a clasei politice și-a construit oferta în funcție de ceea ce „dădea bine” la public sau de preferințele exprimate în sondaje și focus-grupuri.

Există apoi o confuzie între program și mesaje. Atunci când programul poartă în sine o anumită încărcătură simbolică, mesajele despre el pot avea greutate electorală, generând emoție, așteptare, o reacție psihologică. Spre exemplu „Contractul cu România” din 1996, a cărui simbolistică și mesaje politice asociate au cântărit mai greu decât conținutul în sine. Iar dacă e să ne referim la ultimele alegeri parlamentare, în 2008 nu programul PDL a contat, ci promisiunea măririi cu 50% a salariilor care atingea o „coardă sensibilă.”

În al doilea rând, puțini alegători sunt realmente interesați de programe. Marea majoritate nu le citesc sau rețin cel mult una-două teme de care sunt preocupați. Reacția foarte multor alegători care primesc în cutia poștală sau pe stradă pliante și broșuri cu programe politice este să le arunce în primul coș de gunoi sau să „admonesteze” partidele că „dau banii pe hârtii”, în loc să facă ceva util cu ei. Nici în mediile mai „elevate” nu stăm foarte bine. Din păcate aici nici mass-media nu ajută. Dimpotrivă. În legătură cu programul politic există multă ipocrizie, iar discuția despre el folosește mai degrabă ca pretext. Altfel spus, partidele sunt „apostrofate” dacă nu-l au, dacă nu-l prezintă, dar când o fac interesul dispare brusc. Probabil pentru că discuțiile despre un program politic au mai puțin rating decât cele despre Moni și Iri spre exemplu.

În fine, experiența de până acum ne-a arătat că programul politic nu câștigă alegerile. Sau, ca să nu minimizăm de tot rolul lui, să spunem că ocupă un loc secundar în motivațiile electoratului. Care a fost programul politic cu care a câștigat Traian Băsescu alegerile prezidențiale din 2009? Jos minerii și lupta împotriva comunismului? Jos mogulii, să nu ia Vântu sarea și poșta? Parlamentarii sunt răi și trebuie să fie mai puțini? Acesta nu e program, ci o înșiruire de teme populiste, care exploatează fobiile și profită de resentimentele publicului.

Alții au fost factorii care au contat decisiv în rezultatul alegerilor de-a lungul ultimilor 20 de ani: personalitatea, emoția, organizarea, atașamentul față de un partid etc. Poate și pentru că programele sunt mai greu de „tradus” într-un limbaj accesibil, mai dificil de prezentat și mai puțin capabile să stârnească emoții. Lipsa de cultură politică democratică și inapetența pentru informare și participare a publicului au făcut și ele ca programele să fie neglijate. La rândul lor, și actorilor politici le revine o parte din vină. Nu tuturor și nu în aceeași măsură. Dar campaniile electorale au fost, de prea multe ori, o competiție pe criteriul care promite mai mult și mai bine. Dacă vrem cu adevărat ca programele să conteze atunci trebuie să umblăm la toate aceste aspecte.

Editorial publicat pe www.spunesitu.ro.

Logoreea și diversiunea zilnică: armele disperării pediste

2011-08-04T15:23:00.000+03:00

Politica românească de după 2009 are o trăsătură bizară și paradoxală în același timp. Dacă stai și o urmărești zi de zi pare îngrozitor de condensată, agitată și efervescentă, o bătălie continuă dusă într-un ritm alert, cu dezbateri zilnice și cu un flux amețitor de informații, chiar în mijlocul verii, la 35°C temperatură. O stare de anormalitate, generată în primul rând de Traian Băsescu (și în completare de portavocile lui) care nu ia pauză niciodată. Băsescu refuză să se oprească și să dea voie acestei țări să respire, o lună, o săptămână măcar.

Dacă însă nu faci acest exercițiu de observare zilnică și privești lucrurile în ansamblu, pe o perioadă mai lungă, constați că mari evoluții n-au avut loc, că lucrurile în zona guvernamentală s-au schimbat puțin sau deloc. Și că din toată tevatura la care ne împinge practic agresivitatea puterii, care ne servește fără încetare subiecte și diversiuni, nu rezultă nimic. Primele 7 luni ale anului 2011 sunt un relevant exemplu. Toată această perioadă, considerată zi cu zi sau săptămână cu săptămână, a fost o nebunie mediatică. Caz după caz, situație după situație, idee după idee, trăznaie după trăznaie, furnizate de putere. Dar pe fond există vreun rezultat? S-a întâmplat ceva notabil? S-a schimbat ceva? S-a luat vreo măsură reală?

Nu, nu există nici măcar o singură idee dinspre zona puterii care să fi devenit realitate, să fi produs rezultate notabile. Nu există nici măcar un proiect dus la bun sfârșit. Numai și numai diversiuni, minciuni și fumigene aruncate. Unde e Albă ca Zăpada? Unde e schimbarea premierului? Unde e măcar remanierea? Unde e „relansarea încrederii în guvern” de care vorbea Băsescu? Unde e lupta anticorupție, ce s-a întâmplat cu arestații din vămi? Ca să nu mai spun că am pierdut luni de zile în discuții sterile despre aberația reorganizării teritoriale, asta în paralel cu modificarea Constituției. Și apropo de ultima găselniță, unde e coșul de solidarite pentru pensionari, se mai face? Se pare că nu...

Singura mișcare semnificativă pe scena politică s-a petrecut în zona opoziției, prin crearea Uniunii Social Liberale, împotriva căreia se derulează acum o campanie fără precedent. (la care o să mă refer pe larg într-o postare următoare).

PD nu poate produce nimic, guvernul este zero barat, cel mai prost și mai lipsit de credibilitate din ultimii 20 de ani. Și atunci, vorbăria multă și fără conținut devine o tactică importantă de acoperire a incompetenței, de adormire, de anesteziere a populației și a presei, care se grăbește să preia, disece și răs-comenteze toate aberațiile debitate zilnic de Traian Băsescu și Emil Boc. Probabil cei de la putere speră că dacă vorbesc non-stop și sufocă România în fiecare zi cu ieșiri publice, cu declarații, cu aiureli, toată lumea va uita de salariile tăiate, de sărăcie, de spitalele închise. Această logoree și diversiunea zilnică sunt armele disperării, de care pediștii uzează cu ultimele puteri în încercarea de a supraviețui. Dar ele nu vor salva PD. Dacă ei nu s-au săturat de această nebunie zilnică, în spatele căreia se ascunde lipsa oricăror rezultate, multă incompetență și ipocrizie, România sigur s-a săturat!